VIATA INAINTE DE VIATA

O cercetare stiintifica a amintirilor despre vieti anterioare la copii

Dr. Jim B. TUCKER

In ultimii patruzeci de ani, doctorii de la Centrul Medical al Universitatiii din Virginia au desfasurat cercetari asupra relatarilor facute de copii, privind amintiri din vieti trecute. Dr. Ian Stevenson, fondator al acestui studiu, a scris intotdeauna pentru specialisti. Acum, in aceasta carte provocatoare si fascinanta, Dr. Jim B. Tucker – un psihiatru de copii care conduce in prezent cercetarile – impartaseste aceste studii si publicului larg. Viata inainte de viata este o lucrare marcanta, una care are potentialul de a pune sub semnul intrebarii conceptia noastra despre viata si moarte si, in final, chiar sa o schimbe.

Copiii care povestesc amintiri din vieti trecute incep, de obicei, sa vorbeasca in mod spontan despre o viata anterioara, in jurul varstei de trei ani. Unii vorbesc despre viata unui membru de familie decedat, in timp ce altii vorbesc despre viata unui strain. Ei pot povesti despre fosti membri de familie, evenimente din viata anterioara, sau despre modul in care au decedat in acea viata. Cand isi amintesc, copiii au tendinta de a fi coplesiti de emotii puternice, si de multe ori plang sa fie dusi la familia anterioara. In multe cazuri, parintii i-au dus pe copii in locurile precizate de ei, unde au descoperit ca cineva murise, iar viata lui se potrivea cu detaliile oferite de copil. In timpul vizitelor, unii copii au recunoscut membri de familie sau prieteni din viata acelei persoane. Multi copii aveau semne din nastere, care se potriveau cu ranile de pe corpul celui decedat.

Cercetatorii au studiat mai mult de 2.500 de astfel de cazuri, iar investigarea lor amanuntita a dus la strangerea unui numar impresionant de lucrari. Jurnalul Asociatiei Medicale Americane prezinta intr-una dintre analizele lucrarilor stiintifice ale Dr-ului Stevenson ca „in ceea ce priveste reincarnarea, el a colectat cu migala si detasare un numar detaliat de cazuri ... in care dovezile nu pot fi explicate altfel.”

Cartea Viata inainte de viata cerceteaza diferitele caracteristici ale acestui fenomen cunoscut in toata lumea, descriind pe parcurs numeroase cazuri. Intalnim un baiat in Michigan, cu trei semne din nastere ce corespundeau ranilor fratelui lui decedat, care incepe sa vorbeasca despre evenimente din viata fratelui sau; un baiat din Turcia ofera un numar de detalii exacte despre un barbat, inclusiv numele acestuia, care traise la 800 km distanta si murise cu cincizeci de ani inainte ca baiatul sa se nasca; si o fata din Sri Lanka, care poate ii recunoaste pe membrii familiei unui strain decedat, atunci cand ei apar in fata ei, unul cate unul, oferind detalii specifice despre vietile lor, pe care nu ar fi putut sa le cunoasca doar dupa aspectul lor fizic.

Dr. Tucker prezinta acest material intr-un mod direct, relatand povesti extraordinare, punctate din plin cu observatii stiintifice. Apoi, ia in discutie modul in care este mai bine sa se interpreteze marturiile si ii lasa pe cititori sa traga propriile lor concluzii – care, pentru multi, vor fi profunde.

INTRODUCERE

Unii copii mici spun ca au mai fost aici si inainte. Ei ofera diferite detalii cu privire la vieti anterioare, deseori descriind modul in care au murit. Bineinteles, copiii spun o multime de lucruri, iar noi am putea crede pur si simplu ca inventeaza, asa cum fac deseori copiii. Dar, daca oamenii i-ar asculta uneori pe copii si ar incerca sa afle daca evenimentele pe care le descriu chiar au avut loc? Si daca, atunci cand ar merge in locurile numite de copii, ar descoperi ca cele spuse de acestia despre evenimentele din trecut sunt, intr-adevar, reale? Ce s-ar intampla atunci?

Cazul lui Kemal Atasoy

Dr. Jürgen Keil, un psiholog din Australia, asculta in timp ce Kemal Atasoy, un baiat de sase ani din Turcia, relata cu convingere detalii ale unei vieti anterioare, de care sustinea ca-si aminteste. Erau in casa baiatului, o casa confortabila, situata intr-un cartier locuit de persoane din clasa mijlocie superioara, impreuna cu interpretul doctorului Keil si parintii baiatului, un cuplu de intelectuali care, uneori, pareau amuzati de entuziasmul aratat de baiat in descrierea experientelor lui. El spunea ca traise in Istanbul, la vreo 800 km distanta, ca numele lui de familie fusese Karakas si ca fusese un crestin armean bogat, care traia intr-o casa mare cu trei etaje. Casa, spunea el, era situata langa casa unei femei pe nume Aysegul, o personalitate binecunoscuta in Turcia, care plecase din tara, din cauza unor probleme legale. Kemal spunea ca locuinta lui era pe apa, acolo unde se legau barcile, si ca exista o biserica in spatele ei. De asemenea, ca sotia si copiii lui aveau prenume de origine greceasca. Mai spunea si ca, deseori, avea o geanta mare din piele si ca statea in acea casa doar cateva luni pe an.

Nimeni nu stia daca povestea lui Kemal era adevarata, atunci cand l-a intalnit pe doctorul Keil, in 1997. Parintii lui nu cunosteau pe nimeni in Istanbul. De fapt, Kemal si mama lui nu fusesera niciodata acolo, iar tatal lui vizitase doar de doua ori orasul, cu afaceri. In plus, familia nu cunostea nici un armean. Parintii lui erau musulmani Alevi, grup ce crede in reincarnare, dar nu pareau sa creada ca declaratiile lui Kemal, pe care acesta incepuse sa le faca inca de cand mergea de-a busilea pe la doi ani, erau deosebit de importante.

Doctorul Keil era hotarat sa afle daca afirmatiile lui Kemal se potriveau cu viata unei persoane reale. Efortul depus de doctorul Keil, pentru a descoperi daca o astfel de persoana a existat, demonstreaza faptul ca baiatul nu putea afla intamplator detaliile vietii acelei persoane.

Cand doctorul Keil si interpretul sau s-au dus la Istanbul, au gasit casa lui Aysegul, femeia pe care o mentionase Kemal. Alaturi era o casa cu trei etaje nelocuita, care se potrivea exact cu descrierea facuta de Kemal – era la malul apei, in locul unde se legau barcile, cu o biserica in spatele ei. Apoi, Dr. Keil a intampinat greutati in gasirea unei dovezi care sa ateste ca o persoana ca cea descrisa de Kemal a trait vreodata acolo. In acea perioada, nu locuia nici un armean in acea parte a Istanbului, iar doctorul Keil nu a gasit pe nimeni care sa-si aminteasca daca acolo a trait o familie de armeni. Cand a revenit in Istanbul peste cateva luni, el a vorbit cu oficialitati ale bisericii armenesti, care nu stiau daca in acea casa a trait vreodata un armean. Nici inscrisurile bisericii nu mentionau acest lucru, dar un foc distrusese multe dintre documente. Doctorul Keil a vorbit cu un varstnic din zona, care i-a spus ca, in mod cert, acolo a locuise un armean, cu multi ani in urma, si ca reprezentantii bisericii erau prea tineri pentru a-si aminti de vremurile acelea.

Inarmat cu aceasta declaratie, doctorul Keil s-a hotarat sa-si continue cautarea. In urmatorul an, a mers pentru a treia oara in zona si a discutat cu un istoric local recunoscut. Pe parcursul conversatiei, Dr. Keil s-a ferit sa influenteze sau sa sugereze eventuale raspunsuri. Istoricul i-a relatat o poveste izbitor de asemanatoare cu cea spusa de Kemal. Istoricul a spus ca in acea casa locuise, de fapt, un armean crestin bogat. El fusese singurul armean din zona, iar numele lui de familie era Karakas. Sotia lui era ortodoxa de rit grecesc, iar familia ei nu fusese de acord cu casatoria. Cuplul a avut trei copii, dar nu le cunostea numele. Din informatiile lui, clanul Karakas locuia intr-o alta zona a Istanbulului, membrii lui se ocupau cu produse din piele, si persoana in cauza avea deseori la el o geanta mare din piele. De asemenea, persoana locuia in casa doar pe durata lunilor de vara. El murise in 1940 sau 1941.

Desi doctorul Keil nu a putut sa verifice afirmatia lui Kemal conform careia sotia si copiii lui aveau prenume grecesti, sotia provenea totusi dintr-o familie de greci. Prenumele persoanei mentionate de Kemal s-a dovedit a avea semnificatia de „om bun” in limba armeana. Doctorul Keil nu a putut gasi confirmarea faptului ca oamenii il numeau astfel pe Karakas, dar a fost uimit de faptul ca, desi nimeni din anturajul baiatului nu cunostea expresia, Kemal folosise o denumire ce putea lesne fi folosita pentru a-l descrie pe domnul Karakas.

Cum a stiut acest baietel, care traia intr-un oras situat la 800 km departare, atat de multe lucruri despre un barbat care murise in Istanbul, cu cincizeci de ani inainte ca el sa se nasca? Nu avea cum sa fi auzit de barbatul, despre care doctorul Keil a trebuit sa faca mari eforturi pentru a afla ceva. Ce explicatie se poate da in acest caz? Kemal avea un raspuns foarte simplu: a spus ca el fusese acel barbat, intr-o viata anterioara.

Kemal nu este singurul care face astfel de afirmatii. Copii din toata lumea au descris amintiri ale unor vieti anterioare. Timp de mai mult de patruzeci de ani, cercetatorii au examinat relatarile lor. Mai mult de 2.500 de cazuri sunt consemnate in dosarele Sectiei de Studii de Personalitate a Universitatii din Virginia. Unii dintre copii au spus ca erau membri de familie decedati, iar altii au descris vietile anterioare ale unor straini. Intr-un caz tipic, un copil foarte mic incepe sa vorbeasca despre amintiri dintr-o alta viata. Copilul este insistent, si deseori cere sa fie dus la aceasta alta familie, ce locuieste intr-un alt loc. Dupa ce copilul ofera nume sau suficiente detalii despre acest alt loc, de cele mai multe ori familia merge acolo, si descopera ca relatarile copilului se potrivesc cu viata unei persoane care a murit candva in trecutul apropiat.

Este oare posibil ca Kemal si ceilalti 2.500 de copii sa-si aminteasca ceea ce credeau ca-si amintesc – evenimente din vieti anterioare? Aceasta intrebare i-a preocupat pe cercetatori timp de multi ani, iar aceasta carte va incerca sa ofere raspunsul. Inainte, noi am scris doar pentru informarea celor de formatie stiintifica, dar acum, cand detinem date stranse pe parcursul a patruzeci de ani, publicul larg merita sa i se ofere ocazia de a cantari dovezile, in aceeasi masura. Voi incerca sa le prezint cat de detasat posibil, pentru ca voi sa judecati singuri. Fenomenul copiilor mici care povestesc amintiri din vieti trecute este fascinant si, pe masura ce veti afla mai multe, veti putea treptat sa va formati o opinie despre ce presupune acesta. In final, puteti sa decideti daca acesti copii – cum ar fi Kemal – au venit cu adevarat inapoi dupa ce au trait vieti anterioare si daca si noi ceilalti am putea sa facem la fel.

Consecinte emotionale

Diferitele comportamente prezentate in acest capitol reprezinta dovezi ce vin sa sprijine ipoteza reincarnarii si demonstreaza ca exista posibilitatea ca si altceva, in afara de amintiri, sa treaca dintr-o viata in alta. Este posibil ca emotiile, atasamentele, temerile, dependentele, preferintele, aversiunile si chiar identificarea cu o anumita tara si sex sa poata fi transferate dintr-o viata in alta. Daca reincarnarea exista, odata cu amintirile supravietuiesc si emotiile.

Emotiile nu se manifesta in mod obligatoriu intreaga viata. Comportamentele se observa si dupa momentul in care copiii inceteaza sa mai vorbeasca despre o viata anterioara, dar, in general, ele se estompeaza cu timpul. Cei mai multi dintre subiectii din cazurile cu schimbare de sex adopta, in cele din urma, identitatea sexuala care corespunde sexului lor anatomic. Ma Tin Aung Myo, care a demonstrat o identitate sexuala masculina si ca adult, a reprezentat o exceptie. Avem o multime de cazuri in care emotiile si comportamentele nu au disparut, dar, din cauza complicatiilor ce pot aparea in astfel de situatii, renuntarea la ele este probabil cel mai bun lucru.

In acest sens, cazul Kendrei este o poveste care ne atrage atentia, deoarece ne arata dificultatile care pot aparea din cauza amintirilor, si demonstreaza ca declaratiile despre o viata anterioara nu inseamna o joaca si un subiect de amuzament pentru copiii implicati. Kendra a devenit extrem de atasata de profesoara ei de inot Ginger si a fost distrusa cand apropierea dintre ele a luat sfarsit. I-ar fi fost mai bine daca nu ar fi crezut ca a fost in pantecele ei. Dr. Stevenson a scris si el despre suferinta altor subiecti. Asa cum subliniaza el, multi dintre copii sufera enorm, deoarece se simt separati de familiile fata de care au un asemenea de atasament puternic. Iar parintii trebuie sa se ocupe de un copil care, in multe feluri, ii respinge. Intr-o nota mai optimista, el subliniaza ca, mai tarziu in viata, amintirile pot fi benefice, deoarece unii subiecti au spus ca s-au folosit de greselile lor din trecut pentru a-si imbunatati comportamentul din viata actuala. El il citeaza pe Bishen Chand Kapoor, pe care l-am mentionat in Capitolul 3, a carui personalitate anterioara a omorat un barbat, atunci cand l-a vazut parasind apartamentul unei prostituate pe care o considera rezervata numai pentru el. Bishen Chand a spus ca examinarea aspectelor negative ale vietii lui anterioare l-a ajutat sa devina o persoana mai buna.

Altii simt o detasare fata de problemele vietii curente, sau lipsa oricarei temeri fata de moarte. Lui Marta Lorenz, o fata din Brazilia care a povestit despre viata unui prieten al mamei ei, i-a murit o sora, Emilia. Cand, in timpul unei furtuni, o alta sora s-a ingrijorat ca Emilia se va uda in mormant, Marta i-a raspuns: „Emilia nu este in cimitir. Ea este intr-un loc mai sigur si mai bun decat acesta unde ne aflam noi; sufletul ei nu se poate uda niciodata.” La fel, cand o prietena de familie, care era indurerata de moartea tatalui ei, i-a spus ca mortii nu se mai intorc niciodata, Marta i-a raspuns: „Nu spune asta. Si eu am murit si uite-ma, traiesc din nou.”

Dr. Stevenson a scris si despre sentimentul de usurare pe care-l au copiii, dupa ce se intalnesc cu familiile personalitatilor anterioare pentru prima data. Copiii par sa poata integra mai usor amintirile din viata anterioara cu circumstantele vietii actuale dupa aceasta intalnire, iar intensitatea emotiilor legate de viata anterioara scade deseori. Cazul Kendrei subliniaza faptul ca relatiile pe care indivizii le pot avea in aceasta viata sunt diferite de cele pe care se poate sa le fi avut in cea trecuta. Chiar daca acceptam ideea ca constiinta ei a facut parte din fatul avortat de Ginger, asta nu inseamna ca ele sunt mama si fiica in viata actuala. Este clar ca nu sunt, dar Kendra parea sa fie derutata in aceasta privinta. Ea vorbea despre doua mame si petrecea mult timp cu Ginger. Intr-o astfel de situatie, copilul trebuie sa inteleaga ca relatiile dintr-o viata anterioara sunt in trecut si nu in prezent, iar intalnirea cu familia anterioara pare sa ajute la intelegerea acestui lucru.

Intr-un fel, parintii asiatici pot avea un avantaj fata de cei occidentali. In cazurile noastre din Asia, parintii accepta de obicei declaratiile unui copil despre o viata anterioara, chiar daca incearca sa-l determine pe copil sa nu le mai faca. Ei pot aborda problemele emotionale direct si ii pot spune copilului ca, desi a avut alti parinti in viata anterioara, parintii actuali sunt cei pe care ii are in aceasta viata. Parintii occidentali, pe de alta parte, pot fi derutati de declaratiile copilului si nu stiu cum sa reactioneze. Ei pot ignora ce spune copilul, sau pot spune ca minte sau inventeaza. Nici unul dintre aceste raspunsuri nu-l satisfac pe copil si nici nu transmit acelasi mesaj ca cel al parintilor asiatici. Intr-un final, mama Kendrei a acceptat ideea ca spiritul ei a locuit odata in fatul lui Ginger, dar, din nefericire, Kendra nu a putut sa plaseze aceasta relatie in trecut.

Multi dintre subiectii asiatici intampina si ei dificultati cand este vorba sa renunte la trecut, dar se pare ca o fac mai usor dupa ce se intalnesc cu familia anterioara. Aceasta intalnire este o validare a amintirilor lor, iar copiii inteleg ca-si vor continua viata impreuna cu familia actuala. Un mesaj clar, care sa spuna ca trecutul este trecut, ar putea fi util, dar el poate fi dificil pentru parintii occidentali care nu accepta posibilitatea – asa cum a facut in final mama Kendrei – ca declaratiile copilului referitoare la o viata anterioara sa fie adevarate.

Explicatii posibile

Gasirea unei explicatii normale pentru aceste comportamente poate fi dificila. In unele cazuri, am putea folosi explicatia fanteziei si sa spunem ca obiceiurile copilului vin de la identificarea falsa cu o personalitate anterioara. In primul rand, de unde ar aparea o astfel de iluzie? Pentru cazurile din Asia, am putea da vina pe factorii culturali, dar nu putem face asta in cazul Kendrei Carter, a carei mama era ingrozita de ideea reincarnarii. In mod asemanator, Erin Jackson, care manifesta un comportament incrucisat, avea parinti protestanti care nu credeau in reincarnare, in momentul in care ea a inceput sa povesteasca despre viata anterioara. In plus, exista, oare, vreo explicatie logica pentru ce anume i-ar face pe copiii din Birmania sa se identifice cu soldati japonezi, sau cu un pilot neamt, asa cum a facut Carl Edon?

In ceea ce priveste emotiile, s-ar putea crede ca emotiile manifestate de copii in interactiunile lor cu membri familiei anterioare sunt rezultatul unor inchipuiri ca au fost rude inainte. Dar e putin probabil cand observam dorul copiilor fata de acele persoane chiar inainte de a se intalni.

Cazul lui Sukla Gupta – care se comporta ca o mama cu diferite obiecte carora le spunea „Minu”, inainte de identificarea unei personalitati anterioare care avea o fiica pe nume Minu – este situat la extrem. Cum a ajuns ea sa-i fie atat de dor de Minu inainte ca cineva sa fi localizat familia anterioara? Putem trage concluzia ca a fost o coincidenta extraordinara, ca Sukla a aflat – nu se stie cum – numeroase detalii despre viata unei femei care a murit intr-un alt sat, cu sase ani inainte ca ea sa se nasca, sau ca familia nu-si amintea corect actiunile legate de „Minu”. Indiferent de varianta pe care o alegem, trebuie sa explicam si atasamentul puternic al lui Sukla fata de Minu cea reala, dupa ce s-au intalnit. Oare, putem trage concluzia ca toate aceste emotii au la baza doar inchipuirea unui copil?

Aceeasi intrebare apare si in cazul Kendrei. Poate fi inteles atasamentul unei fetite fata de profesoara de inot, dar atasamentul ei a fost atat de brusc si de intens, incat in alta situatie ar fi extrem de neobisnuit. La asta, trebuie sa adaugam si faptul ca fetita, a carei mama si religie respingeau conceptul de reincarnare, si-a inchipuit ca fusese anterior fatul avortat al profesoarei. In cazul ei, intrucat atasamentul a parut ca se manifesta simultan, ori cu foarte putin inainte de afirmatiile ei despre reincarnare, nu putem decide in mod realist ca este urmarea unei fantezii despre reincarnare. Sau putem sa spunem invers – ca fantezia cu reincarnarea a fost provocata de atasamentul deosebit pe care-l simtea – cand stim ca nimeni din mediul ei nu credea in reincarnare? Asta inseamna ca in unele cazuri credem ca o fantezie a dat nastere atasamentului, cazul lui Sukla de exemplu, in timp ce in altele, cum ar fi cel al Kendrei, atasamentul a dus la fantezie.

Ceea ce complica ambele scenarii mentionate este intensitatea emotiilor manifestate de unii copii. Un copil ca si Kendra, care nu a mai vorbit patru luni dupa ce presupusa mama anterioara a rupt legatura cu ea, nu este prinsa intr-un joc pueril al inchipuirii. Exemplele de acest gen sunt numeroase – ca si Ekkaphong, care a incercat sa-l sugrume pe barbatul care credea ca l-a omorat intr-o viata anterioara si, bineinteles, Sukla, care a plans cand a auzit ca Minu era bolnava. In plus, in unele cazuri cu identitate sexuala neclar definita, comportamentele incrucisate continua sa se manifeste si la maturitate, astfel incat este greu sa credem ca fac parte dintr-o joaca de copil.

Haideti sa examinam fobiile. Shamlinie Prema si Sujith Jayaratne au manifestat fobii inca de cand erau sugari. Frica intensa a lui Shamlinie de apa nu putea izvori dintr-o fantezie despre o viata anterioara. Am putea folosi explicatia amintirilor inexacte ale martorilor, si vom spune ca dupa ce copiii au vorbit despre vieti anterioare, parintii au exagerat ulterior comportamentele manifestate cand erau foarte mici. La fel putem spune si despre interesul precoce al copiilor fata de substante ce provoaca dependenta si preferintele alimentare neobisnuite observate de parinti. Cazul lui Jasbir Singh infirma cele de mai sus, deoarece nu putem spune ca parintii lui au exagerat in privinta refuzului de a manca ceea ce se gatea in familie, si au cerut unui vecin Brahman sa-i pregateasca hrana timp de un an si jumatate. In concluzie, avem suficienti martori si destule cazuri, pentru a putea spune ca unii dintre copii manifesta in mod clar comportamente care, cel putin, par sa fie in legatura cu amintirile din vietile anterioare, dupa cum sustin ei.

Si astfel, este dificil sa explicam comportamentul pe care copiii il manifesta deseori in aceste cazuri. Am putea pune cap la cap o explicatie normala pentru cazuri individuale, chiar daca, uneori, pare destul de fortata, dar explicatiile nu raman in picioare daca privim fenomenul in totalitatea lui. In unele cazuri, mai intai apar declaratiile despre vieti anterioare, iar in altele, primele apar comportamentele. In timp ce comportamentele sunt deseori suficient de excesive pentru a gasi o explicatie normala la oricare din cazuri, o singura explicatie, care sa cuprinda ambele situatii si sa ofere o interpretare generala a fenomenului, este in primul rand imposibila, iar explicatia pentru un grup de cazuri este opusul explicatiei pentru celalalt grup.

In ceea ce priveste explicatiile paranormale, ESP nu reuseste sa explice aceste cazuri. Ea functioneaza doar daca spunem ca atunci cand copiii primesc informatii prin intermediul ESP, ei cred ca este vorba de amintirile lor. Aceasta impresie falsa ii face apoi sa manifeste emotii si comportamente. Explicatia este fortata, evident; ba mai mult, unele comportamente – cum ar fi fobiile – deseori exista cu mult inainte ca subiectii sa vorbeasca despre o viata anterioara. S-ar putea spune ca subiectii capata informatii despre viata anterioara inca de foarte mici si desi pare ciudat, este cel putin o posibilitate.

Posedarea pare sa explice mai bine decat ESP emotiile si comportamentele. Daca constiinta anterioara a pus stapanire pe corpul copilului, atunci este normal sa ne asteptam ca subiectul sa dea dovada de aceste caracteristici. Slabiciunea acestui argument este ca ar trebui ca posedarea sa se intample chiar la nastere, deoarece unele comportamente au inceput sa se manifeste la o varsta atat de frageda. Prin urmare, ar fi greu de justificat posedarea ca o explicatie mai buna decat reincarnarea.

Repet, reincarnarea nu ofera o explicatie pentru emotii si comportamente. De fapt, ele arata ca daca reincarnarea este explicatia gasita pentru cazuri, atunci este vorba de mai mult decat doar de amintiri. Ea presupune o prelungire mai cuprinzatoare a vietii anterioare, deoarece legaturile emotionale, temerile, preferintele si aversiunile fac parte din constiinta care trece catre urmatoarea viata.

Aceste caracteristici comportamentale demonstreaza ca declaratiile copiilor despre viata anterioara sunt foarte importante pentru ei. Oricine crede ca este doar un joc stupid de imaginatie, sau ceva ce copiii spun doar pentru a satisface credintele in reincarnare ale parintilor, ar trebui sa-si aminteasca de Kendra, un copilas din S.U.A. care nu a mai putut vorbi luni de zile dupa ce femeia pe care si-o amintea ca fiind mama ei a respins-o.

Sursa : Aici