Nu exista nici o cale spre Dumnezeu, fără iubire. Dumnezeu poate fi uitat – dacă iubirea este reamintită, Dumnezeu se va întâmpla ca o consecință. Se întâmplă ca o consecință. Este parfumul iubirii și nimic altceva. De fapt nu există Dumnezeu, ci doar dumnezeire. Nu există nici o persoană ”Dumnezeu”, nicăieri. Renunță la toate atitudinile copilărești, nu mai căuta un tată. Starea de divin există, Dumnezeu nu. Când spun că starea de divin există, mă refer la faptul că orice există, este plin de Dumnezeu. Verdele copacilor, și roșul și auriul – totul este divin.
Acest țipăt de cioară și o pasăre în zbor și chicotitul unui copil și un câine lătrând – totul este divin. Nimic altceva nu există.
În momentul în care întrebi: ”Unde este Dumnezeu?”, ai pus o întrebare greșită. Pentru că Dumnezeu nu poate fi semnalat nicăieri. El nu este într-o direcție anume. El nu este un lucru anume. El nu este o ființă anume. Dumnezeu este universalitatea. Întreabă unde nu este Dumnezeu, atunci ai pus întrebarea corectă.
Dar pentru acea întrebarea corectă va trebui să pregătești solul inimii tale. La asta mă refer când vorbesc de iubire – a pregăti solul inimii tale. Dacă ești plin de iubire, lumea este plină de Dumnezeu – ele merg în paralel, ele fac parte dintr-o singură simfonie.
Dumnezeu este ecoul universului. Când ești îndrăgostit, ecoul este acolo. Când nu ești îndrăgostit, cum poate exista un ecou? Doar tu ești cel care este reflectat din nou și din nou în milioane de moduri, tu ești cel care este aruncat înapoi în tine însuți iar și iar. Dacă ești în iubire, Dumnezeu este. Dacă nu ești în iubire, atunci ce poți să mai spui despre Dumnezeu? – nici măcar tu nu ești.
Mă gândeam ce să vă ofer astăzi? Pentru că aceasta este ziua mea de naștere, m-am întrupat în acest corp în această zi. Aceasta este ziua în care am văzut pentru prima oară verdele copacilor și albastrul cerului. Aceasta a fost ziua în care, pentru prima oară, am deschis ochii și L-am văzut pe Dumnezeu peste tot. Bineînțeles, cuvântul ”Dumnezeu” nu exista la acel moment, dar ce am văzut era Dumnezeu. Mă gândeam ce să vă ofer astăzi? Apoi mi-am amintit o vorbă a lui Buddha: SABBA DANAM DHAMMA DANANA JNATI – darul adevărului e mai presus de toate darurile. Și adevărul meu este iubirea.
Cuvântul ”adevăr” mi se pare puțin prea sec și asemnea deșertului. Nu mă simt foarte acordat cu cuvântul ”adevăr” – pare prea logic, pare prea din cap. Îți dă sentimentul filozofiei, nu al religiei.Îți dă senzația ca și cum ai tras o concluzie – că ai ajuns la o concluzie, că a existat un silogism (procedeu logic, n.tr.) în spatele lui, argumentare și logică și raționalizare. Nu, ”adevăr” nu este cuvântul meu, ”iubire” este cuvântul meu. Iubirea este a inimii. Adevărul este parțial, doar capul tău este implicat. În iubire ești implicat ca totalitate – corpul tău, mintea ta, sufletul tău, toate sunt implicate.
Iubirea te face o unitate – și nu o uniune, ține minte, ci o unitate. Pentru că într-o uniune cei care se unesc rămân separați. Într-o unitate ei se dizolvă, devin una, se topesc unul în altul. Și acela îl numesc momentul adevărului, când iubirea ți-a dat unitate. Mai întâi, iubirea ți-a dat unitate în miezul tău cel mai intim. Atunci nu mai ești un corp, nu mai ești o minte, nu mai ești un suflet. Ești pur și simplu unul – nenumit, nedefinit, neclasificat. Nu mai ești determinat, definit, nu mai ești comprehensibil.
Un mister, o bucurie, o surpriză, o jubilare, o mare celebrare.
Mai întâi, iubirea îți dă o unitate interioară. Și când unitatea interioară a avut loc, al doilea lucru se întâmplă de la sine – nu trebuie să faci nimic în legătură cu asta. Apoi începi să intri în unitate cu tot ceea ce te înconjoară. Apoi picătura dispare în ocean și oceanul dispare în picătură. Acel moment, acel moment de orgasm între tine și întreg, este momentul în care devii un Buddha. Acel moment este momentul în care starea de Buddha îți este împărtășită. Sau, mai bine spus, îți este dezvăluită – ai fost mereu asta, fără să fii conștient.
Cuvântul meu este iubire. Așa că spun: preaiubiții mei, vă iubesc, și aș vrea să umpleți întreaga lume cu iubire. Lăsați ca asta să fie religia voastră. Nu creștinismul, nu hinduismul, nu islamismul, nu jainismul, nu budismul, ci iubirea. Iubirea, fără nici un fel de adjectiv lângă ea. Nu iubirea creștină – pentru că, cum poate iubirea să fie creștină? E atât de stupid. Cum poate iubirea să fie hindusă? E ridicol. Iubirea este pur și simplu iubire. În iubire poți să fii un Christos. În iubire poți să fii un Buddha – dar nu există o iubire budistă și nu există o iubire creștină.
În iubire dispari, mintea ta dispare. În iubire ajungi la o relaxare totală. Aceasta este învățătura mea pentru voi, eu vă învăț iubirea. Și nu există nimic mai presus de iubire.
Apoi m-am gândit că ar trebui să vă ofer ceva frumos în această zi. Și mi-am amintit de ”Cântecul Meditației” al lui Hakuin. Este un cântec foarte mic, dar un mare dar. Hakuin este unul dintre cei mai mari maeștri Zen. El conține totul: toate Bibliile și toate Coranele și toate Vedele. Un mic cântec de câteva rânduri, dar este ca o sămânță – foarte mică, dar dacă îi permiți să penetreze inima ta, poate deveni un mare copac.
Poate deveni un copac Boddhi – va avea frunziș din belșug și multă umbră și mii de oameni vor putea să stea și să se odihnească sub el. Va avea ramuri mari și multe păsări pot veni să-și facă ciub în el.
Vedeți: eu am devenit un copac. Voi sunteți oamenii care au venit să-și facă ciuburile în copacul meu. Și voi puteți deveni astfel. Toți ar trebui să devină astfel – pentru că până nu devii asta, vei continua să îți ratezi împlinirea. Până când nu devii un mare copac care a ajuns să aibe coroana sa de ramuri, flori și fructe – care este împlinit – vei rămâne în nemulțumire. Neliniștea va continua să-ți roadă inima, nefericirea va zăbovi în jurul tău. Fericirea va fi doar un cuvânt, fără să însemne nimic. Dumnezeu nu va fi decât gibberish (cuvint fără sens, n.tr.)
Când ai împlinire, atunci există grație și atunci există Dumnezeu. În împlnirea ta ajungi să realizezi binecuvântarea existenței.
Acesta este un cântec al meditației. Hakuin l-a intitulat ”cântec” – da, este un cântec. Dacă meditația este fără cântec, e ca și moartă – nu pulsează, nu respiră. Este un cântec și un dans: cântă-l și dansează-l. Nu te gândi la el – atunci vei rata mesajele și vei rata conținutul său. Vei găsi acest cântec și înțelesul său numai atunci când cânți și dansezi. Când muzica vieții a pus stăpânire pe tine, te-a posedat.
Cântecul lui Hakuin este atât de mic și totuși atât de vast, este de necrezut. Cum poate un om condensa atât de mult adevăr și atât de multă iubire și atât de multă viziune în atât de puține cuvinte? Dar Hakuin a fost un om al cuvintelor puține, un om al tăcerii. Ani de zile el nu a vorbit deloc, și apoi spunea câte un cuvânt sau două.
Odată, împăratul Japoniei l-a invitat să rostească o predică în palatul său. Și regina și regele și primul ministru și miniștrii și oficialii și generalii, toți se adunaseră cu mare respect să asculte. Hakuin a venit, a stat acolo pentru un moment, s-a uitat în jur, și a părăsit sala. Regele era nedumerit. L-a întrebat pe primul ministru: ”Care e problema cu acest om? Noi venisem să ascultăm.”
Bătrânul prim ministru a spus: ”Aceasta este cea mai măreață predică pe care am auzit-o vreodată. El a spus-o! I-ai cerut să vină să te învețe despre tăcere. El te-a învățat asta! A stat acolo în tăcere, a FOST tăcere. Ce vrei mai mult? Ce altceva mai ceri? El a fost tăcere pură, stând acolo pentru acele câteva secunde. El a fost tăcere completă. A fost tăcere, vibrantă, pulsândă. Dar tu căutai să auzi niște cuvinte.”
Dar despre tăcere nimic nu se poate spune. Și tot ceea ce este spus despre tăcere va fi greșit. Cum aș putea să spun ceva despre tăcere? A spune ceva va însemna s-o falsifici. De aceea Lao Tzu spune că ”Nimic nu se poate spune despre Tao” – iar dacă se spune ceva, în chiar faptul de a spune, a devenit neadevărat. Tao este tăcut. Dar acea tăcere nu este tăcerea unui cimitir. Este tăcerea unei grădini în care copacii sunt vii, respiră, și totuși acolo este tăcere totală. Nu este o tăcere moartă, este o tăcere vie. De aceea el l-a numit ”Cântecul meditației”.Buddha spune: abordarea mea față de realitate nu este aceea a credinței ci a vederii. Religia sa a fost calificată drept ‘IHI PASSIKA: Vino și vezi’. Nu ca ”Vino și crezi.” Buddha spune ”Vino și vezi: ‘IHI PASSIKA’. Este aici, prezentă – vino doar să vezi. El nu îți cere să crezi. Este singurul mare învățător din lume care a renunțat la credință – iar renunțând la credință el a transformat religia dintr-o poziție joasă, copilărească, în ceva foarte matur. Odată cu Buddha religia a devenit tânără.
Altfel, era copilărească. Era un fel de credință – credința este superstiție, credința vine din frică. Și credința este oarbă. Buddha a dat ochi religiei. El spune: Privește, și nu este nevoie să crezi.
Și când ai văzut atunci nu va mai fi o credință, vei ști.
În acest cântec al lui Hakuin vei vedea calea vederii – cum să-ți deschizi ochii. Pentru că adevărul este mereu acolo, a fost întotdeauna acolo. Nu înseamnă că adevărul trebuie să fie produs. Buddha spune: YATHA BHUTAM – Este! Este deja acolo, te înfruntă! Este în est, este în vest, este în nord, este în sud. Te înconjoară – este în afară și este înăuntru. Dar va trebui să îl vezi: IHI PASSIKA. Ochii tăi sunt închiși, ai uitat cum să-i deschizi. Meditația nu este altceva decât arta de a-ți deschide ochii. Arta de arunca praful care s-a adunat pe oglinda conștiinței tale. Este natural, praful se adună. Omul a călătorit și a călătorit timp de mii de vieți – praful se adună. Suntem cu toții călători, mult praf s-a adunat – atât de mult încât oglinda a dispărut complet. Nu mai este decât praf peste praf, straturi și straturi de praf, și nu poți vedea oglinda. Dar oglinda încă este acolo – ea nu poate fi pierdută, pentru că este însăși natura ta. Dacă poate fi pierdută atunci nu va fi natura ta. Nu înseamnă că ai o oglindă: tu EȘTI oglinda. Călătorul este oglinda – el nu o poate pierde, el poate doar uita de ea. Cel mult, stare de uitare.
Tu nu ți-ai pierdut starea de Buddha. Starea de Buddha înseamnă oglinda curată de praf. Oglinda din nou proaspătă, din nou reflectând, funcționând din nou – asta înseamnă starea de Buddha. Starea de Buddha înseamnă o conștiință care a devenit trezită. Somnul nu mai este acolo iar visele nu mai există și dorințele au dispărut. Praful se adună, este natural. Dar tu te agăți de praf – dorința ta funcționează ca un lipici.
Și ce este dorința ta? Acest lucru trebuie înțeles. Dacă ți-ai înțeles dorința, ai înțeles totul. Pentru că în înțelegerea dorinței, dorința încetează. Iar când dorința încetează, brusc ai un sentiment cu totul nou al ființei tale; nu mai ești cel vechi. Ce este dorința?
Ce cauți tu? Ce vrei afli?
Fericire. Extaz. Bucurie. Asta cauți. Și ai căutat timp de milenii, și nu le-ai găsit încă. E timpul, e timpul POTRIVIT, să te gândești din nou, să meditezi din nou. Ai căutat cu atâta străduință, ai încercat din răsputeri – poate că ratezi doar pentru că încerci? Poate că încercarea este cea care te ține departe de fericire? Hai să ne gândim la asta, să contemplăm acest lucru.Acordă o pauză căutării tale, recapitulează.
Ai căutat timp de multe vieți. Nu îți amintești alte vieți, nu este nevoie – dar în această viață ai căutat, e suficient. Și nu ai găsit-o. Și nimeni nu a găsit-o vreodată căutând-o. Ceva este greșit în însăși faptul de a căuta. În căutare, natural că uiți de tine; începi să cauți peste tot, peste tot în altă parte. Te uiți spre nord și spre est și spre vest și spre sud, și pe cer și sub mari, și continui să cauți peste tot.
Și căutarea devine din ce în ce mai disperată, căci cu cât cauți mai mult și mai mult și nu găsești, mari neliniști apar – ”Voi reuși de data asta, sau voi rata din nou?” Tot mai multă și mai multă disperare, tot mai multă și mai multă nefericire, tot mai multă și mai multă nebunie. O iei razna. Și fericirea rămâne la fel de îndepărtată ca întotdeauna – de fapt, se îndepărtează tot mai mult de tine. Cu cât o cauți mai mult, cu atât e mai mică posibilitatea de a o găsi. Pentru că ea este în interiorul tău.
Fericirea este funcția conștiinței tale, atunci când aceasta este trează. Nefericirea este funcția conștiinței tale atunci când este adormită. Inconștiența este oglinda ta împovărată de mult praf și bagaj și trecut. Fericirea este când povara a fost aruncată și oglinda a fost găsită din nou. Și din nou oglinda ta poate reflecta copacii și soarele și nisipul și marea și stelele. Când ai devenit din nou inocent, când din nou ai devenit din nou inocent, când din nou ai ochii unui copil – în acea claritate ești fericit.
Sursa: Osho, This Very Body the Buddha- Ch.1 (rostit pe 11.12.1977)
Copyright© Osho International Foundation
Copyright, pentru versiunea în limba română: Osho Joy Meditation Center
Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr
Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:
”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-vorbind-de-ziua-lui/”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumesc ca esti alaturi de mine.