Conditionarea sociala – sau pentru cine traiesti tu?

„Individul a trebuit intotdeauna sa se zbata ca sa nu fie coplesit de presiunea tribului. Daca incerci asta, vei fi singur de multe ori si deseori inspaimantat. Dar niciun pret nu este prea mare pentru privilegiul de a fii propriul tau stapan.” Nietzsche

De multe ori ii intreb pe pacientii mei in cabinet pentru cine traiesc ei. Unii imi dau un raspuns foarte rapid ca de exemplu „pentru copilul meu”, „pentru mama”, „pentru job”, „pentru prieteni”, etc. Putinele sunt exceptiile in care o persoana imi spune „traiesc pentru mine”, pentru ca asta li se pare dovada suprema de egoism si am fost invatati ca nu este bine sa fim egoisti. Nu avem voie sa fim noi insine daca nu suntem in acord cu ceea ce proiecteaza ceilalti ca ar trebui sa fim. Trebuie sa ii punem pe primul plan pe ceilalti – in primul rand familia, apoi societatea si sa ne straduim sa corespundem asteptarilor, dorintelor, nevoilor lor… Inseamna asta fericire? Inseamna asta bucurie de a trai? Cu siguranta nu… aprecierea si aplauzele celorlati ne fac sa ne simtim bine, sa ne simtim acceptati, validati si astfel sa primim atentia pe care o dorim cu atata ardoare.

Daca mama, tata, sotul, sotia, copilul, seful, sunt multumiti de noi, atunci ne creste stima de sine si increderea in noi si seara punem capul pe perina si avem impresia ca traim o viata de succes. Si atunci de unde apar acele stari de neliniste, atacurile de panica, depresia si sentimentul de gol din interiorul nostru?

In cabinetul meu vin persoane de toate varstele si categoriile sociale. Vin oameni obositi de viata, oameni care nu-si mai gasesc resursele ca sa faca fata presiunii in care traiesc, fie ca este vorba despre sotii/soti care au facut tot ce le-a cerut „programarea sociala” – o familie, un copil, o casa, un serviciu sigur, fie ca este vorba de cei care au vrut sa ajunga in varful „piramidei” sociale – directori de corporatii, manageri de diferite nivele si toti, fara exceptie, raspund la intrebarea „pentru cine traiesti tu?” punandu-i pe primul plan pe ceilalti… Unii dintre ei intuiesc ca ar fi altul raspunsul, insa le este teama chiar si sa gandeasca la asta. Simt asta din faptul ca replica lor este o intrebare – „pentru mine?” , ezitand chiar sa pronunte afirmativ acest lucru.

Recent am pus aceasta intrebare unei persoane care a reusit sa urce toate treptele “devenirii” sociale, insa undeva pe parcursul acestui drum lung si obositor si-a pierdut bucuria (si sanatatea fizica si psihica ii este amenintata). Am intrebat-o ce anume a motivat-o si o motiveaza zilnic ca sa isi doreasca atat de mult, iar raspunsul a fost „aprecierea celorlalti”… urmatoarea intrebare a fost „daca nu ar fi nimeni care sa te poata aprecia, cum s-ar schimba viata ta, ce ai face atunci?” si dupa o lunga pauza mi-a spus „nu stiu, viata mea nu ar mai avea sens”…

Mie mi se pare trist, cu atat mai mult ca investim atata energie si atat efort doar pentru acele satisfactii efemere… si cu cat avansam, cu atat ne dorim mai mult si platim cu pretul sanatatii noastre fizice si psihice acele „aplauze” care uneori nici macar nu vin, oricat ne-am stradui.
Nu cred ca este cazul sa va spun ca toti cei cu care vorbesc au un discurs relativ asemanator, cu varitiuni pe aceeasi tema… Isi aleg meseriile in functie de parerile celor din jur, se casatoresc repede si fac copii pentru ca societatea te vrea la casa ta (ca sa se simta in siguranta), merg in concedii in locuri exotice pentru ca sa impresioneze si traiesc cu credinta ca ei decid si ca fac totul in acord cu liberul lor arbitru. Nimic mai fals din pacate…

Ce este de fapt acest liber arbitru? Cum mai putem spune ca avem liber arbitru daca incepand din prima zi de viata suntem impregnati de credintele, valoriile, principiile familiei, scolii, cercului social si a societatii in care traim? Toti oamenii, toate cartile citite, toate emisiunile pe care le urmarim, totul isi pune amprenta asupra noastra, este inregistrat in inconstientul nostru si ne dicteaza viata… Ne oprim vreodata sa ne intrebam de fapt, cine suntem noi? Cum am vrea sa ne traim viata si ce ne face pe noi cu adevarat fericiti? Nu, numai avem timp, pentru ca vartejul social ne absoarbe toata energia, suntem foarte ocupati si inregimentati in vietile noastre.

Pentru unii dintre noi exista si un moment in care intrezarim faptul ca nu mergem in directia buna -fie o tulburare psihica sau fizica ne obliga sa ne oprim si sa stam putin cu noi insine, fie intalnim pe cineva care are acest rol de a ne trezi si de a ne pune intrebari daca valorile, credintele, principiile dupa care ne conducem viata sunt bune sau nu pentru noi. Unii dintre noi, ajunsi la un astfel de moment de rascruce, aleg sa-si amorteasca constiinta cu abuz de alcool, droguri, medicamente si pierd astfel sansa pe care viata le-o scoate in cale de a se opri, a evalua cum traiesc si de a face schimbarile necesare. Ei, dar pentru schimbari este nevoie de curaj, de mult curaj ca sa inoti impotriva curentului. Ce va spune familia, ce va spune societatea, nu pot sa fac schimbari cu viata mea, prea multa lume ar fi afectata si cum nu am voie de fapt sa traiesc pentru mine, mai bine… mai beau un pahar, mai iau un Xanax si gata… sunt din nou pe linia de plutire.

Pentru mine momentul intrebarilor a fost la 26 de ani, atunci cand realizasem tot ce mi se indusese ca trebuie sa fac: sa am o casa, o cariera, o familie. Acela a fost momentul in care, bifand totul de pe lista, mi-am dat seama ca nu sunt deloc fericita, ba chiar din contra, depresia imi era demult insotitor fidel si nici macar nu am constientizat-o. Din perspectiva celorlati, ar fi trebuit sa fiu foarte fericita – aveam tot ce ar trebui sa-si doreasca un om… insa sufletul meu plangea. Imi celebrez sufletul in fiecare zi si ii multumesc ca nu m-a lasat sa merg acel drum care nu ducea niciunde si ca, in disperarea mea, am avut curajul sa las totul, chiar totul, in urma si sa incep sa-mi cladesc un alt drum.

A fost un drum greu, anevoios, mai ales la inceput cand am parasit iluzia sigurantei, fara ca sa stiu incotro ma indrept. Am inceput sa caut, sa citesc, sa merg la workshop-uri, sa ma retrag in manastiri, sa intalnesc diferite persoane care spuneau ca pot sa raspunda la intrebarea „care este sensul vietii”. Am intalnit o multime de oameni, unii care merita sa ramana in memoria mea cu o imagine frumoasa, altii de la care am invatat lectii dureroase (atunci) si am reusit sa-mi dau seama incet-incet ca de fapt am in interiorul meu toate raspunsurile de care aveam nevoie, insa nu stiam ca am voie sa le urmez.

“Singuratatea nu te-nvata ca esti singur,ci singurul.” E.Cioran
M-am retras din viata pe care o aveam pana atunci, am trecut printr-o perioada de metamorfozare, mi-am pus intrebari si am reflectat indelung la ce inseamna de fapt fericirea pentru mine. Mi-am redefinit termeni ca „familie”, „prietenie”, „iubire”, „cariera”, „viata”, „implinire”, „fericire”, „autenticitate”, etc., si la finalul acestui drum stiam ca m-am castigat pe mine insami. Stiam ca tot ce am nevoie este sa traiesc in acord cu ceea ce sunt, ca bucuria vietii vine doar atunci cand intr-adevar te cunosti pe tine insuti, cand te accepti asa cum esti si traiesti in acord cu asta. Se suprapune autenticitatea mea peste „filmul” pe care il scrie societatea? Hm… sa spunem ca traiesc cumva „off topic” (cum spune o persoane foarte draga mie), insa ma straduiesc sa-mi traiesc viata intr-o maniera „ecologica” din toate punctele de vedere. Traiesc in bucurie, liniste interioara, echilibru, intelegandu-i si acceptandu-i pe ceilalti si continuand zi de zi sa-mi respect valoarea mea fundamentala – LIBERTATEA.

Nu mai am nevoie de feedback-ul celorlati ca sa stiu daca sunt sau nu pe un drum bun… nu mai am nevoie de aprobarea, aprecierea, validarea celor din jur si ceea ce este cel mai interesant este ca primesc toate acestea in fiecare zi. Insa acum le primesc fara sa le caut, doar fiind eu insami si straduindu-ma sa traiesc in fiecare zi in acord cu cele mai bune parti din mine, in acord cu Sinele meu cel mai inalt.

Concluzia acestor randuri este ca desi societatea iti traseaza un drum, ia acel drum ca fiind doar una dintre variantele posibile ca tu sa-ti traiesti viata. Daca nu rezoneaza cu tine, daca nu te regasesti, daca simti ca agitatia interioara, nelinistea, starile depresive, atacurile de panica, tulburarile psihosomatice te insotesc, opreste-te pentru o clipa si reevalueaza-te! Ia-ti timp si da-ti voie sa afli cine esti, pentru cine traiesti, asuma-ti faptul ca odata ce vei afla aceste raspunsuri s-ar putea ca ceilalti sa nu fie de acord cu noua ta versiune, insa pana la urma… cei care conteaza te vor aprecia pentru curajul tau de a fi tu insuti, autentic, iar cei care nu conteaza, lasa-i sa plece din viata ta si multumeste-le pentru ca ei cu siguranta au avut intentii pozitive in ceea ce te priveste – insa nu au avut cum sa te vada pe tine asa cum esti tu, fiind prea focusati pe propria „conditionare”.
“- Pentru cine traiesti tu?
- Pentru mine! Si viata este minunata asa :)”

Ursula