Marele Secret

Nu există decât un mijloc în lume pentru ca o persoană să întreprindă o actiune oarecare. V-ati gândit vreodată la el? Un singur mijloc. Acela de a deştepta în acea persoană dorin a de a îndeplini această ac iune. Retineti bine. Nu există alt mod. Evident, puteti sili un trecător să vă dea cea-lui punându-i eava unui revolver în coastă. Pute i face un slujbaş să lucreze, amenintându-l cu darea afară. Puteti obtine ascultarea unui copil prin lovire. Dar aceste metode brutale au urmări dezastruoase. Numai oferindu-le ceea ei înşişi doresc îi puteti determina să îndeplinească scopul dv. Celebrul doctor vienez Sigmund Freud, unul dintre ei mai distinşi psihiatri ai secolului al XXlea, pretindea că toate actele noastre sînt provocate de două doriti fundamentale: pofta sexuală şi pofta de a fi mare".

După adâncul filosof John Dewey, mobilul cel mai puternic al naturii umane este "dorin a de a fi important". Ea este greu de înteles ; o veti găsi adesea în această carte. Ce cere i dv.? Putine lucruri, dar acelea le cere i cu o stăruintă neobosită. Iată-le:
1. Sănătatea şi conservarea vietii.
2. Hrana.
3. Somnul.
4. Banul şi bunurile ce el le procură.
5. Supravie uirea viitoare.
6. îndestularea sexuală.
7. Fericirea copiilor dv.
8. Sentimentul însemnătă ii voastre.

Aproape toate aceste nevoi sînt satisfăcute daca există una care este arar mul umită, deşi ea se manifestă tot atât de adânc şi de poruncitor ca şi foamea. Este năzuinta, este ceea ce Freud numeşte "dorin a de a fi mare". Este ceea ce John Dewej numeşte "dorin a de a fi important". Într-o zi, Abraham Lincoln a început o scrisoare cu următoarea propozi ie: "Toată lumea iubeşti complimentele". Da, tuturor ne plac complimentele.

 Vrem să ni se facă dreptate, să fim aprecia! Suntem însetati de laude sincere. Dar, vai, arareori obtinem această satisfactie. Cel care are puterea să-şi potolească aceasta foame tainică şi mistuitoare, de a-şi împlini această aspira ie atât de înrădăcinată în sufletul omenesc, ei bine, acela ,,îi are la mână pe semenii săi şi este venerat, adorat, ascultat.

Dorin a de a fi important nu există la animale. Ea este una din principalele deosebiri ce le separă de oameni. Tatăl meu, de pildă, avea o fermă în Missouri unde creştea porci frumoşi şi vite cornute. Le dulcea la toate târgurile şi concursurile agricole şi căi păta mereu premii. Acasă el agă a pe un pătrat mare de muselină albă toate panglicile albastre ale triumfurilor sale. Şi când veneau musafiri desfăşura pre ioasa muselină, îngăduind asisten ei să-i admire trofeele.

Porcii, evident, se arătau cu desăvârşire indiferenti de propria lor valoare, dar tatăl meu era încântat fiindcă aceasta îi întărea sentimentul că este o persoană importantă. Dacă 6 străbunii noştri n-ar fi avut în ei această dorintă nestinsă de a fi mari, civiliza ia n-ar fi existat, căci, fără ea, am fi rămas asemenea dobitoacelor. Dorin a de a fi mare este cea care i-a inspirat lui Dickens ideea de a scrie căr ile sale nemuritoare, care l-a împins pe Rockefeller să strângă milioane., tot aşa cum acelaşi sentiment l-a îmbiat pe cel mai bogat om clin oraşul dv. să-şi zidească o casă mult prea mare pentru nevoile sale personale.

În chip inconştient, pentru a ne afirma propria importantă, cumpărăm ultimul model de maşină, tinem să vedem cutare film sau citim cutare carte ori facem publice succesele şcolare ale copiilor noştri. Adesea, nişte băieti oarecare ajung gangsteri pentru a se face cunoscu i. E.P. Mulrooney, şeful politiei din New-York, îmi mărturisea: "Tânărul criminal de astăzi este plin de vanitate. Primul lucru pe care îl cere după arestare este îngăduin a de a citi foile ignobile care îl prezintă ca pe un erou. Perspectiva copturii ce-l aşteaptă pe scaunul electric este departe de dânsul, atât timp cât se poate desfăta privindu-şi poza etalată alături de cea a campionului de base-ball Babe Ruth, a primarului New-Yorkului, a lui Einstein, Lindberg, Toscanini sau Roosevelt".

Spune-mi cum îti satisfaci pofta de grandoare şi î i voi spune ce eşti... în asta se dezvăluie propriul nostru caracter. John D. Rockefelâer, între al ii, a zidit în China, la Pekin, un spital modern pentru îngrijirea milioanelor de nenoroci i pe care nu-i văzuse niciodată. Dimpotrivă, Dillinger şi-a manifestat importan a făcându-se gangster, asasin, spărgător de bănci. Urmărit de politiştii care îl vânau în Minnesota, el s-a repezit într-o zi la o fermă strigând: "Eu sînt Dillinger!". Era mândru de a fi inamicul public nr. 1. ,,Nu vă fac nici un rău, le-a spus, dar sînt Dillinger!".

Deosebirea caracteristică majoră între Dillinger şi Rockefelâer nu este în felul în care şi-au afirmat importanta ? Istoria este plină de amuzante pilde în care personaje de seamă se străduiau să-şi arate importan a. George Washington cerea să fie numit "Măria Sa Preşedintele Statelor Unite". Cristofor Columb cerea titlul de ,,Amiral al Oceanului şi vice-rege al Indiilor". La Casa Albă, într-o zi, doamna Lincoln s-a întors ca o tigroaică spre doamna Grant strigând: "Cum îndrăzniti să vă aşezati în prezen a mea înainte de a vă fi poftit eu ?".

Milionarii americani au contribuit la finantarea expedi iei amiralului Byrd la Polul Sud în schimbul făgăduielii că lanturile de munti înghetati ai Antarcticului vor purta numele lor. Victor Hugo nu voia nimic altceva decât să dea numele său oraşului Paris. Psihiatrii afirmă că unii oameni devin nebuni pentru a găsi în lumea imaginară a demen ei sentimentul importan ei pe care realitatea le-o refuză, în spitalele americane s-a observat că afectiunile mintale sînt mai numeroase ca toate celelalte boli la un loc. Care sînt cauzele nebuniei ? Nimeni nu poate răspunde exhaustiv la o întrebare atât de vastă şi complexă. Dar noi ştim cu totii că unele boli - sifilisul, între altele - distrug celulele cerebrale şi aduc dezechilibrul mintal.

De fapt, se poate spune că jumătate din psihoze se datorează agentilor fizici ca: tumorile creierului, alcoolismul, stupefiantele, traumatismele etc. Dar cealaltă jumătate din cazuri ? Ei bine, a-ceastă latură este impresionantă pentru că se produce la făpturi normale. La autopsie, creierul lor, examinat cu mijloacele cele mai sofisticate, apare perfect sănătos. Atunci de ce îşi pierd mintile aceşti oameni ? Am pus întrebarea medicului şef al unuia dintre cele mai mari spitale de alienati. Savantul, care a primit pentru lucrările sale asupra nebuniei cele mai rare distinctii onorifice, mi-a mărturisit sincer că nu putea răspunde de ce îşi pierd oamenii mintile şi nimeni n-o ştia cu adevărat.

Totuşi el recunoscu că a observat că un număr mare de bolnavi căutau cu deznădejde în nebunie satisfactiile unui amor propriu pe care nu şi-1 putuseră satisface în via a normală. "Am aici o bolnavă, mi-a povestit el, a cărei căsătorie a fost tragică. Ea dorea duioşie, satisfacerea sim urilor, copii, o pozi ie socială. Dar viata i-a ruinat speran ele. Bărbatul ei n-o 7 putea suferi. El refuza chiar să ia masa cu ea şi o silea să-l servească în camera lui la primul etaj. Părăsită, dispre uită, fără copil, fără relatii, a înnebunit. Şi, în imagina ia ei a divortat, şia reluat numele de fată. Acum se credea sotia unui lord englez şi, mai mult, îşi imagina că în fiecare noapte naşte câte un copil. Când mă vedea, diminea a, îmi şoptea fericită ; "Doctore, am născut un copil astă noapte".

Îndeobşte, nebunii sînt mai fericiti ca dv. şi ca mine. Multi sînt încântati de starea lor. Şi de ce n-ar fi ? Ei au rezolvat dintr-o dată toate problemele care-i chinuiau. Vă vor semna cu generozitate un cec de un milion de dolari sau vă vor da cu uşurintă o scrisoare de recomandare pentru Aga Khan, Ei au găsit, în sfârşit, într-un univers fantastic plăsmuit de mintea lor dezechilibrată, potolirea setei lor de grandoare. Ei bine, dacă oamenii sînt în stare să devină nebuni pentru a-şi împlini o aspiratie, gândi i-vă la miracolele pe care le-am putea îndeplini recunoscând meritele celor ce ne înconjoară!

Nu cunosc decât un singur om care a câştigat o leafă de un milion de dolari pe an. Şi acest salariu ame itor îi era plătit de un scotian! Este vorba de Charles Schwab, omul de încredere al lui Andrew Carnegie. Regele o elului îl plătea cu un milion de dolari pe an. De ce ? Era Schwab un geniu ? Nu. Cunoştea cumva metalurgia mai bine decât to i ceilalti ingineri ? Nici. Charles Schwab mi-a mărturisit el însuşi că avea un mare număr de colaboratori, mult mai iscusiti decât el din punct de vedere tehnic. Numai că Schwab avea un talent deosebit, o facultate rară: ştia să conducă oamenii, ştia să le dea ceea ce doreau mai fierbinte, adică elogii şi încurajări. Secretul lui ?

 Vi-1 transmit cu propriile lui vorbe: "Consider, zicea Schwab, că puterea mea de a trezi entuziasm în oameni este cel mai pretios capital de care dispun. Numai încurajându-l pe individ îl faci să-şi releveze şi să-şi dezvolte cele mai pre ioase daruri. Nimic nu distruge mai mult ambi ia unui om decât criticile superiorilor săi. De aceea, eu sînt oricând gata să laud şi nu să critic. Dacă găsesc un lucru bine făcut îl aprob sincer şi-l răsplătesc cu complimente". Iată logica lui Schwab. Iar noi cum procedăm? Exact pe dos. Când un lucru ne displace, ipăm şi tunăm! Iar când suntem mul umiti, nu spunem un cuvânt. "Am călătorit mult, mai declara Schwab.

 Am întâlnit oameni din toate rangurile şi din toate straturile, dar n-am găsit unul care să nu-şi dea mai multă osteneală şi să facă treabă mai bună sub influen a încurajărilor şi nu a criticilor". El mai adăuga că acesta era unul dintre principalele secrete ale reuşitei fenomenale a lui Andrew Carnegie, care şi-a felicitat colaboratorii nu numai în viată, ci şi după moarte, făcându-le pe plac prin următorul epitaf: "Aici odihneşte un om care a ştiut să se înconjoare de fiin e mai inteligente ca el". Secretul lui Rockefeller este acelaşi.

De pildă, când asociatul său Edward T. Bedford a făcut plasamente dezastruoase în America de Sud, care au costat societatea un milion de dolari, bancherul s-ar fi putut supăra. Dar el ştia că Bedford a făcut tot ce i-a stat în putin ă şi a tăcut. Mai mult, a găsit în conduita lui Bedford ceva ce merita lăudat: anume, ca s-a străduit să salveze, totuşi, şaizeci la sută din fondurile investite. Şi l-a lăudat pentru asta. Ştiu bine că unii cititori vor spune citind aceste rânduri: "A, da, pomadă... tămâiere... linguşire, mai ştiu eu ce!

Am mai încercat asta. Nu tine. Nu, domnule, asta nu mai prinde la oameni inteligenti!". Evident, o linguşire grosolană nu va înşela pe un om fin ; ea este găunoasă, falsă şi interesată. E firesc ca să fie respinsă. Totuşi, trebuie să recunoaştem că unele persoane sînt avide de laude, că înghit orice, ca nenoroci ii înfometati care mănâncă şi iarbă. Pentru ce, de pildă, faimoşii frati Mdivani au dat iama în sufletele feminine? Cum aceşti aşa-zişi "printi" au ajuns să se însoare cu două frumoase şi celebre stele de cinema, dintre care una ilustra primadonă Barbara Huton? Cum? 8 Paola Negri, marea artistă, care era şi o femeie foarte deşteaptă, şi cunoştea oamenii, mi-a explicat într-o zi motivul irezistibilei lor seductii ; "Mdivanii posedă ca nimeni al ii arta linguşirii.

Aceasta artă aproape a dispărut în epoca noastră materialistă şi cinică... Acesta este, vă asigur, secretul fratilor Mdivani". Regina Victoria era şi ea sensibilă la linguşire. Disraeli, ministrul ei, mărturisea că nu i-o cru a deloc. Numai că Disraeli era unul dintre oamenii politici cei mai fini, cei mai îndemânatici, mai şire i care au guvernat vreodată imperiul britanic. Era meşter în arta lui... Şi ceea ce putea el face. n-ar fi fost în stare să facă altul. La urma urmelor, linguşirea cauzează mai mult rău decât bine autorului ei. Ea nu este decât o comedie, pe când lauda spontană vine din inimă. O, nu!, de o sută de ori nu!, eu nu propun linguşirea, vreau să vorbesc de cu totul altceva, de o nouă atitudine mentală, de o nouă manieră de a trăi. Regele George V. pusese să se scrie şase maxime în biroul său din Buckingham-Palace.

Iată una dintre ele: "învătati-mă să nu cheltuiesc şi să nu primesc nici o josnică linguşire". Dacă ar ajunge să linguşeşti, lucrul ar fi uşor şi am deveni cu to ii minunati diplomati. In loc de a ne concentra asupra noastră să ne străduim a observa calită ile interlocutorului nostru. Am putea să-i exprimăm admira ia noastră sinceră, fără a recurge la complimentele grosolane şi false, care sunt demascate înainte chiar-de a fi trecut de buzele noastre. Filosoful Emerson zicea: "Orice om pe care îl întâlnesc îmi este superior într-un fel oarecare. De aceea, învă pe lângă dânsul". ' Ceea ce este adevărat pentru Emerson nu poate fi adevărat şi pentru tine şi mine? Să încetăm de a ne gândi la noi înşine, la meritele noastre, Ta dorin ele noastre. Să luăm aminte la cele ale altora. Elogiul generos şi sincer să âşnească din-inima noastră! Să dăruim recunoştin ă şi încurajare. Şi cuvintele noastre vor rămâne întipărite în inimi; vor fi repetate cu plăcere şi pre uire ca atâtea comori, mult timp după ce noi înşine le vom fi uitat. Mesaje De Suflet

Sursa :Cartea Arta de a reusi in viata  de Dale Carnegie