Am terminat de citit o carte, recomandata cu cantec de cineva drag si in care cam am incredere :) Si, cu riscul de a-mi face dusmani (pentru ca mesajul cartii e, cert, unul controversat), m-am gandit ca as face totusi o treaba buna daca i-as face o scurta prezentare aici, cu atat mai mult cu cat lucrarea nu a fost inca tradusa in romaneste si nici nu prea am gasit multe materiale online cu privire la aceasta. Iar pe mine una m-a convins :)
Trec la subiect: cartea se numeste “The nurture assumption: Why children turn out the way they do” (Judith Rich Harris) si, cred eu, e numai buna de citit de catre toti parintii, viitorii parinti si, de ce nu, de catre toti ceilalti. Zic asta pentru ca fiecare dintre noi a fost copil si probabil are propriile ipoteze vizavi de cum a ajuns unde a ajuns si cine are meritul/vina pentru ce e bun/rau in noi.
Prima editie a cartii a aparut in 1998 si a provocat multiple dezbateri, tocmai pentru ca scopul de baza al autoarei a fost acela de a darama un concept extrem de puternic inradacinat si care a ramas pe picioare chiar si in zilele noastre: parintii si comportamentul lor definesc personalitatea copiilor si unde/cum ajung acestia mai tarziu in viata. Cea de-a treia editie, publicata in 2009, a fost consolidata cu argumente suplimentare si contra-argumente pentru opozantii ideii.
Ce mi-a placut: ideea in sine pe care se bazeaza cartea; faptul ca lucrarea in sine este o insiruire de argumente, demonstratii, dovezi menite sa sustina ideea cartii intr-un mod extrem de eficient (inclusiv pagini intregi prin care autoarea ia la puricat minusurile cercetarilor facute pana in prezent in domeniu); stilul in care este scrisa (limbaj accesibil si non-specialistilor, explicatii foarte detaliate cu analogii frumoase si expresive, multiple referinte, tonul relaxat si pe alocuri amuzant, etc.).
Ce nu mi-a placut: structura/organizarea ideilor (pe parcurs, m-am mai linistit). Mi s-a parut cu precadere in prima parte a cartii ca autoarea bate un pic apa in piua si reia fara o logica anume niste idei si argumente, pe care le tot cladeste/consolideaza treptat pana spre finalul cartii. Acum, la final, imi dau seama ca probabil reactiile la prima si a doua editie au fost atat de agresive incat oarecum inteleg de ce autoarea s-a simtit „obligata” sa insiste atat de mult pe anumite argumente/idei si sa contracareze in aproape 400 de pagini un concept in care inca mai crede majoritatea populatiei.
Sa trecem la subiect :) Incep cu inceputul, si anume faptul ca autoarea subliniaza in multiple locuri pe parcursul cartii ca ceea ce vrea sa demonstreze nu e faptul ca parintii nu conteaza. Conteaza din multiple puncte de vedere si, da, ramane pe picioare faptul ca e de asteptat ca parintii sa nu fie violenti cu copiii lor, sa nu fie lipsiti de afectiune fata de acestia, etc. Cu toate acestea, nu e firesc ca ei sa isi asume vina pentru ce se intampla mai mult sau mai putin rau ulterior cu odraslele lor. Nu poti sa influentezi ce meserie va avea copilul tau, cat de studios va fi, cat de timid, daca va fi sau nu un lider, etc. Poti, uneori, sa influentezi indirect unele aspecte, dar – ca parinte – nu prea ai multe de zis in ceea ce priveste personalitatea copilului.
Autoarea introduce conceptul de „peer group” pentru a lamuri cine e de fapt responsabil :) „Peer” (a person who is of equal standing with another in a group) ar avea ca echivalent in romaneste termenul de „semen”. Prin sintagma „peer group”, autoarea face referire nu atat la un grup de adolescenti care umbla impreuna (de exemplu), ci are o abordare usor mai cuprinzatoare si se refera la conceptul de „categorie sociala”. Diferenta de baza e aceea ca, in principiu, daca ne referim la grupul de prieteni/persoane cu care umblam, e de la sine inteles ca ne si place de respectivele persoane si ne dorim sa aderam la acel grup. Prin contrast, daca vorbim de categoria sociala „fete” sau „elevi de clasa a treia” sau „boboace”, nu putem spune ca, de pilda, un copil de sex feminin isi alege constient si voit sa faca parte din aceste categorii (nici macar nu e necesar sa le placa pe celelalte persoane din acea categorie si nici acele persoane sa o placa pe ea). Pe masura ce cresc, copii sunt nevoiti oarecum fortat sa se identifice cu anumite categorii de acest gen si sa isi adapteze comportamentele in functie de asteptarile generice pe care le are societatea in ansamblu de la acea categorie sociala. Socializarea incepe de la o varsta foarte frageda (chiar in primul an de viata), o data ce copilul are ocazia sa interactioneze cu alti copii. Iar daca stam putin si ne gandim la evolutia rasei umane, parca incepe sa se explice de unde orientarea asta spre grupuri, nu? :)
O sa extrag cateva idei care mi-au ramas mie in minte ca fiind informatii-cheie din carte, plus eventuale exemple relevante. De altfel, cartea e destul de stufoasa, dupa cum am zis :) As tot avea de unde sa extrag, dar vreau doar sa va redau esentialul si poate, pe unii, sa-i indemn la citit.
In principiu, atunci cand vorbim de dezvoltarea personalitatii copiilor, avem in calcul doi factori: „nature” (factorul ereditar, informatia genetica) vs. „nurture” (aparent echivalent cu „environment” – mediul). Problema consta in ce anume includem/definim ca mediu („nurture”) atunci cand vorbim de cresterea si dezvoltarea unui copil. De aici si „the nurture assumption”, care spune ca al doilea factor de baza care influenteaza dezvoltarea unui copil (pe langa factorul ereditar) este … felul in care este crescut de catre parinti. Autoarea demonstreaza, de fapt, pe tot parcursul lucrarii, ca acest mod de a privi lucrurile este gresit, sustinand prin multiple argumente concrete legatura dintre „nurture” si „peer groups” si, implicit, faptul ca felul in care copilul este tratat acasa de catre parinti nu influenteaza cu absolut nimic traiectul ulterior al copilului. Totusi, apartenenta copilului la un astfel de „peer group” si comportamentele/regulile general acceptate in cadrul acelui grup vor influenta categoric evolutia copilului.
Exemplul cel mai simplu pe care il ofera autoarea in scopul sustinerii acestei afirmatii este cel al familiilor de imigranti, in care parintii ajunsi intr-o tara in care se vorbeste o alta limba aproape ca nu vor scapa niciodata de accent; in plus, unii nu reusesc sa invete nici dupa ani de zile noua limba dincolo de cateva notiuni de baza. Cu toate acestea, chiar daca acasa parintii vorbesc cu copiii in limba materna, acestia din urma ajung sa vorbeasca noua limba la fel de bine ca si un vorbitor nativ, fara accent. Acest lucru e valabil chiar si pentru copiii care erau nascuti inainte ca parintii lor sa emigreze (autoarea da exemplu de un baietel din Polonia in varsta de 7 ani la momentul stabilirii in SUA). Limba care se vorbeste la gradinita/scoala/in grupul de apartenenta este limba pe care copilul si-o va insusi cu mai multa usurinta; in timp, acesta va renunta treptat la limba materna, pe care o va folosi strict pentru comunicarea in familie.
Cartea nu isi propune sa sustina ca totul se transmite pe cale genetica, insa ofera suficiente exemple care sustin importanta factorului ereditar, in completarea celor spuse mai sus. Pe scurt, se pare ca lumea e plina de „datatori-de-sfaturi” asa-zis profesionisti, carora le place sa dea vina mai mereu pe parinti si care isi bazeaza abordarile cu precadere pe teoriile lui Freud (toate problemele de natura psihologica se pot explica prin urmarirea intamplarilor din copilarie si a relatiei cu parintii). Acestia ignora puterea genelor si faptul ca unele trasaturi de personalitate sunt mostenite. Exista o predispozitie genetica pentru anumite comportamente/trasaturi, inclusiv – ca exemplu – pentru obezitate (autoarea precizeaza in carte ca predispozitia genetica e mult mai intensa in acest caz decat in cazul trasaturilor de personalitate, respectiv 70%). In ansamblu, se pare ca factorul ereditar e de vina pentru aproximativ 50% din variatiile caracteristicilor umane, in timp ce mediului ii revin celelalte 50 de procente.
Un exemplu relevant in acest sens din carte vorbeste despre asemanarile izbitoare dintre doi gemeni identici care au fost separati la nastere si crescuti in familii si medii distincte: amandoi isi rodeau unghiile, amandurora le placeau activitatile de prelucrare a lemnului, amandoi conduceau acelasi model de masina, fumau acelasi tip de tigari si obisnuiau sa bea acelasi tip de bautura alcoolica. Mai mult decat atat, cei doi au ales nume similare pentru copiii lor si au devenit amandoi pompieri. Sunt mai multe exemple similare pe parcursul cartii – am extras doar unul :)
Genele au efecte directe: timiditatea sau frumusetea fizica, de exemplu, pot fi considerate exemple de efecte genetice directe. Faptul ca timiditatea unui copil va cauza un anumit comportament protector din partea mamei sau situatii in care respectivul copil va fi tachinat de catre frati/surori/colegi de scoala (sau alte persoane din acele „peer groups” din care va face parte) – acestea sunt efecte genetice indirecte (consecintele de mediu ale efectelor genetice). Factorul ereditar imbina cele doua tipuri de efecte.
Legat de acest aspect, se vorbeste in carte si despre asa-zisele „child-to-parrent effects”. Mai exact, copiii cu care parintii se poarta frumos tind sa fie mai buni si mai ascultatori decat cei ce sunt tratati un pic mai dur sau agresiv, dar acest lucru se poate datora intocmai acestor efecte. Altfel zis, exista o componenta genetica in comportamentul unui copil, iar parintii sunt nevoiti de multe ori sa se adapteze intocmai la comportamentul copilului, care poate fi la randul lui mai agresiv pe cale ereditara si, deci, poate „necesita” o abordare mai agresiva.
Asa cum spuneam, ideea centrala a cartii e aceea ca stilul parental nu determina ceea ce va ajunge copilul la maturitate, ci experientele din cadrul grupurilor sociale cu care copilul se identifica pe parcursul procesului de maturizare. Dupa varsta de aproximativ 5-6 ani, copilul simte nevoia unui „peer group” stabil mai mult decat simte nevoia parintilor. Nevoia de apartenenta la un astfel de grup este foarte puternica si, de aceea, auzim deseori de cazuri in care incercarile parintilor de a contracara influentele nefaste ale grupului de prieteni sunt zadarnice, in ciuda unei relatii anterior foarte bune a parintilor cu copilul.
Felul in care se comporta copilul in cadrul familiei nu are nici o legatura cu felul in care se va comporta el in afara familiei, in cadrul acestor colectivitati. Copiii vor imprumuta deseori comportamente din afara familiei si vor incerca sa le aduca acasa, dar nu si invers (copii fiind, nu v-ati simtit niciodata rusinati cand parintii spuneau/faceau anumite lucruri de fata cu colegii de scoala?). In context familial, copilul poate fi extrem de sociabil, afectuos si lipsit de timiditate, insa postura sa in cadrul grupului poate fi la extrema cealalta, daca statutul copilului in grup nu este unul solid/puternic. Copiii vor cauta permanent sa-si adapteze comportamentele la practicile de la nivelul grupului, dar vor cauta in acelasi timp sa-si castige si un statut aparte in cadrul grupului, statut care le va influenta pe termen lung dezvoltarea (ex. copiii care sunt constant tachinati sau luati in ras la scoala vs. copiii dezghetati care au capacitatea de a influenta intregul grup si care impun, mai mult sau mai putin, ce este acceptabil si ce nu in cadrul grupului).
Tendinta de uniformizare la comportamentele si practicile de la nivelul grupului e de vina pentru cazurile in care copiii buni si care se tineau de scoala ajung sa se schimbe radical daca adera la un grup in care „a invata bine” nu e o practica vazuta cu ochi buni. Autoarea precizeaza si de efectul negativ al stereotipurilor si de efectele contrastelor dintre grupuri. Un exemplu, ca sa rezum pe scurt: sa zicem ca la nivelul unei clase, in timp, se va imparti grupul de copii in cei ce sunt buni la matematica si cei ce nu sunt la fel de buni. Daca copilul este constientizat de faptul ca el apartine grupului care este bun, el va trage tare sa ramana in acel grup si va deveni din ce in ce mai bun. Invers, se va adapta si va deveni din ce in ce mai slab la matematica. Apartenenta la grup este extrem de puternica si poate „calca in picioare” educatia primita acasa si comportamentele stiute anterior. Pentru cei interesati de mai multe detalii: Experimentul Robber’s Cave.
In incercarea de a ma apropia de o incheiere, exista un capitol in carte care trateaza distinct si problema adolescentilor. Poate v-ati intrebat si voi de ce, de multe ori, adolescentii fac chestii absolut fara nici o logica :) Ei, pe scurt, tocmai pentru ca simt nevoia sa evidentieze faptul ca, desi incep sa arate a adulti (fizic vorbind), nu vor sa se identifice cu grupul adultilor. Pe scurt, am zis :)
Si ca sa nu va las in aer, autoarea zice ca – in linii mari – sunt doar cam doua moduri prin care parintii influenteaza de fapt soarta copilului si dezvoltarea lui pe termen lung. Prima chestie e scoala la care il dau pe copil, iar a doua e cartierul in care locuiesc si in care, implicit, va creste copilul. Toate celelalte chestii pe care le fac/zic fie nu au influenta, fie au influenta pe termen scurt asupra copilului.
In ceea ce ma priveste, cam sunt de acord. Da, parintii mei m-au crescut foarte frumos si sunt norocoasa. Si e cazul sa le multumesc in primul rand pentru ca mi-au oferit ocazia sa cresc intr-un cartier ok, pentru ca m-au tinut departe de surse de influenta negativa si, mai ales, pentru ca au facut ceva eforturi sa am acces la o scoala mai buna. Cand trebuia sa intru in clasa intai, era regula ca trebuie sa te duci la scoala din cartier, cea de care apartii; ai mei au mintit un pic ca locuiesc cu bunicii ca sa am acces la o scoala mai buna :) Ca sa stiti si voi .. insusi directorul scolii a facut vizite de verificare, dar pfiu .. am scapat. Si da, copiii din bloc care s-au dus la scoala din cartierul meu … sa zicem ca … se simte diferenta. Mai mult decat atat, de multe ori am gandit (inainte sa dau de cartulia asta) ca sunt ce sunt si unde sunt in mare parte pentru ca mi-am petrecut 8 ani de zile (clasele V-XII) la Colegiul National „Emil Racovita” (Iasi). Aia au fost anii-cheie, zic eu :)
Asa ca, dragi ex-copii .. incetati sa le gasiti vina parintilor vostri pentru tot ce nu va satisface la voi. Iar voi, dragi parinti sau viitori parinti, dati din coate ca sa le puteti oferi copiilor vostri sansa de a face o scoala buna si de a locui intr-un cartier bun :) Punct!
P.S. Mai jos, intro-ul cartii :)
“Your children are not your children.Sursa
They are the sons and daughters of Life’s longing for itself.
They come through you but not from you,
And though they are with you, yet they belong not to you.
You may give them your love but not your thoughts.
For they have their own thoughts.
You may house their bodies but not their souls,
For their souls dwell in the house of tomorrow, which you cannot visit, not even in your dreams.
You may strive to be like them, but seek not to make them like you.
For life goes not backward nor tarries with yesterday.”
(Khalil Gibran)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumesc ca esti alaturi de mine.