O teorie care inca nu se preda la facultatile de profil

O teorie care inca nu se preda la facultatile de profil
via Scoala de psihologie
Domnisoara Vasiliu Raluca, psiholog specializat in asistarea copiilor, si-a facut curaj si a intrat in clubul celor care au facut cunostinta cu mintea unei femei remarcabile. Dovada, in continuare:
The nurture assumption- Why children turn out the way they do
Judith Rich Harris

Toata lumea stie ca cei 7 ani de acasa sunt definitorii in formarea personalitatii de mai tarziu. Daca nu ma crezi intreaba-i pe toti psihologii de la Freud incoace si aproape toti iti vor confirma acest lucru. Numai pe batranica de 74 de ani J.R. Harris sa nu o intrebi, pentru ca ea nu crede asa. Ba mai mult, daca stai sa ii citesti cartea The nurture assumption, o sa te convinga si pe tine ca paradigma influentei parintilor asupra dezvoltarii personalitatii copiilor (denumirea din engleza, nurture assumption, este mai scurta asa ca o sa o folosesc in continuare) este gresita.

Ca sa combata aceasta convingere unanim impartasita de psihologi, parinti si educatori, Judith Rich Harris s-a pregatit cu dovezi bine fundamenate stiintific si cu contra-argumente bine tintite. Ea propune in schimbul Nurture assumption teoria socializarii in grupul de copii, care este o alternativa mai limpede, mai clara si pana la urma mai de bun simt decat cealalta. Hai sa vedem in primul rand de ce crede ea ca Nurture assumption este gresita:
De ce este gresita Nurture assumption (premisa ca influenta parintilor este definitorie in dezvoltarea de mai tarziu a personalitatii copiilor)?

Mediul natural al copiilor nu este familia. Copilul este intr-adevar produsul genelor si al mediului, insa mediul in care copiii invata sa socializeze nu este familia. J.R. Harris spune ca de fapt adevaratul mediu de socializare al copiilor este cel din afara familiei, si anume grupul de copii. Principala dovada este faptul ca timp de milioane de ani tipul de familie nu a fost cel nuclear (format doar din parinti si copii), ci familia extinsa, in care copiii isi petreceau cea mai mare parte a timpului cu ceilalti copii. Copiii au invatat majoritatea elementelor de socializare de la cei de o seama cu ei sau putin mai mari, si nu de la parinti.

Copiii nu vor sa semene cu adultii, ci vor sa semene cu ceilalti copii. Daca ne uitam cu atentie la copil, observam ca preocuparea lui nu este sa isi imite parintele, ci sa isi imite prietenii. Copilul nu se identifica cu adultul, pentru ca este foarte diferit de acesta. In plus, copilul care se poarta ca un adult va fi deseori pedepsit (din simplul motiv ca nu are voie sa faca majoritatea lucrurilor pe care le vede la adulti). Asadar, grupul lui de apartenenta nu este cel format din adulti, ci din ceilalti copii. Din clipa in care intra intr-un grup, el isi doreste sa devina cat mai repede un membru valoros al acestuia. Bine bine, poate iti spui, atunci cum se face ca, desi copiii vor sa semene cu alti copii, totusi ei sunt deseori copia fidela a parintelui? Iata raspunsul.

Asemanarile intre parinti si copii nu se datoreaza numai mediului impartasit, ci si genelor. Desi influenta genelor in formarea anumitor trasaturi de personalitate este cunoscuta, totusi partea genetica nu este luata in considerare atunci cand se explica asemanarile dintre rude. Ei bine, J.R. Harris le ia in considerare si vine si cu dovezi in aceasta privinta (despre care vorbim imediat).

Modelele de comportament din familie nu se transmit si in grupul de copii. Intr-un mod oarecum simplist, se credea ca micutii se poarta pe terenul de joaca asa cum fac si acasa. Totusi, o observatie atenta arata ca micutul stie foarte bine cum trebuie sa se poarte acasa si cum sa se poarte cu ceilalti copii. El stie ca acasa sunt alte reguli, alte asteptari si alte recompense decat afara, si face in fiecare context asa cum i se cere. In familiile de emigranti, de exemplu, in care acasa se vorbeste o limba si afara alta, copiii devin bilingvi si preiau ambele culturi. Pe termen lung insa, ei imbratiseaza cultura mediului de afara in detrimentul celei din familie. De obicei lucrurile invatate in familie raman in familie, pe cand cele invatate in afara patrund si in familie si eventual le inlocuiesc pe acestea.

Asemanarile intre frati nu sunt mai mari decat cele intre 2 copii care nu sunt rude. Cum se face ca fratii, care sunt crescuti de aceeasi parinti in acelasi mediu, nu sunt mai asemanatori decat 2 copii alesi aleator? Raspunsul unora a fost: pentru ca fiecare a fost crescut intr-un anumit fel: fratii mai mari, “detronatii” au fost tratati diferit fata de cei mici, rasfatatii. Harris are contra-argument si la acest raspuns: ea a aratat ca cercetarile care au vrut sa dovedeasca ca fratii mai mari sunt mai autoritari, conservatori, etc. iar cei mai mici sunt mai sociabili, etc., nu au reusit sa faca acest lucru. Fratii mai mari sunt mai dominatori cat timp sunt in familie, insa nu si in afara ei.

Stilul de parenting nu are nici un efect durabil asupra copiilor. In ciuda numeroaselor cercetari, influenta stilului de parenting asupra personalitatii copiilor nu a putut fi confirmata. J.R. Harris arata ca stilul de parenting nu este determinat de catre parinte, ci este mai degraba un indicator al relatiei dintre parinte si copil. Ea arata ca de cele mai multe ori parintii nu impun un stil de parenting, ci se adapteaza felului de a fi al copiilor. Acest lucru se numeste efectul copil-parinte, si poate explica mai bine de ce unii parinti se poarta diferit cu copiii lor: pentru ca si copiii sunt diferiti!
Teoria socializarii de grup a copiilor.

J.R. Harris inlocuieste Nurture assumption cu o noua perspectiva, Group socialization theory. Nu o sa enumar decat ideile si dovezile care mi s-au parut mai importante:
Grupul nu se refera la gașcă, ci la o categorie sociala. O fata stie ca apartine grupului fetelor chiar daca nu le cunoaste pe toate fetele si chiar daca nu petrece timp impreuna cu ele. De asemenea, chiar daca un copil este respins de catre categoria sociala cu care se identifica, totusi asta nu inseamna ca nu va fi socializata in acel grup (de exemplu chiar daca celelalte fete o resping, asta nu inseamna ca ea nu se va considera la randul ei o fata).

Modulul social este compus din modulul relatiilor si modulul de grup. J.R.Harris crede ca avem 2 module de procesare a relatiilor sociale: cel care se ocupa cu relatiile diadice (de tip mama-copil) si cel care se ocupa cu relatiile de grup. Daca modulul ce se ocupa de relatii diadice este usor de constientizat, cel ce se ocupa cu relatiile de grup este in mare parte inconstient. Acest modul este de fapt cel care produce schimbarile cele mai importante in personalitatea noastra. Hai sa vedem ce mecanisme intra in functiune cand suntem in grup

Asimilarea si diferentierea. Cand ne integram intr-un grup mai intai preluam normele, atitudinile si comportamentele acestuia, proces numit asimilare. Diferentierea intra in scena atunci cand apare un alt grup, diferit de al nostru. In acest caz automat ii vedem pe membrii celuilalt grup mai diferiti decat suntem noi. In timp, diferentele intre grupuri se accentueaza si asemanarile din interiorul grupului se maresc si ele.

Suntem facuti sa ii vedem pe straini ca pe potentiali dusmani. Numeroase cercetari arata ca simplul motiv de a imparti copiii in doua grupuri produce ostilitate intre acestea. Se pare ca suntem nascuti sa ne temem de cei ce sunt diferiti de noi, si sa ii protejam pe cei asemanatori.
Stima de sine este determinata de statutul pe care il are copilul in grup. Copiii care par mai maturi sau care au anumite abilitati valoroase pentru ceilalti au un statut mai ridicat, care le va influenta intr-un mod esential stima de sine. Grupurile de baieti si de fete au criterii diferite pentru alegerea membrilor cu statut inalt.

Dovezile pe care se sprijina teoria lui J.R. Harris.
- Teorii evolutioniste, care leaga felul in care functioneaza creierul uman de mediul in care au trait oamenii timp de milioane de ani (in grupuri mari, in care copiii se jucau cu alti copii).
- Psihologie trans-culturala. Privita din perspectiva trans-culturala, nurture assumption nu mai pare atat de larg raspandita. In plus, chiar daca tipurile de parenting sunt foarte diferite in functie de cultura, totusi copiii sunt asemanatori oriunde in lume: au aceleasi tipuri de jocuri, invata in acelasi fel si au o dorinta puternica de a se juca cu ceilalti copii.

- Studiile facute pe gemeni crescuti in medii separate, care evidentiaza care este efectul genelor in dobandirea anumitor comportamente.
- Studiile facute pe familiile de imigranti sau pe familiile cu copii sau parinti surdo-muti. Copiii acestor familii traiesc intr-un mediu familial diferit de cel al culturii in care se afla, si astfel sunt evidentiate diferentele intre felul in care se preiau normele din familie si cele sociale.
- Critica cercetarilor psihologice ce sustin nurture assumption. Pe langa neajunsurile de procedura, Harris mai arata si alte neajunsuri ale studiilor ce sustin nurture assumption: faptul ca sunt corelationale si ca in jurnalele de specialitate sunt publicate mai ales studiile care confirma aceeasi ipoteza. Cercetarile care nu obtin rezultate conforme cu nurture assumption de obicei nu ajung sa vada lumina tiparului

Chiar daca nu au facut-o cu intentie, promotorii larg-raspanditei nurture assumption au facut mai mult rau decat bine. In timp, copiii au devenit pentru parinti obiecte de anxietate: in locul relaxarii naturale de a-si creste copiii parintii au inceput sa se simta vinovati si supra-responsabili de soarta acestora. Standardele de a creste “corect” copiii au devenit tot mai greu de atins, si in consecinta parintii au devenit tot mai anxiosi si neputinciosi privind cresterea copiilor.

Harris spune explicit ca doreste sa ia o parte din povara vinovatiei care a atarnat in mod nedrept pe umerii parintilor. In plus, ea ii ajuta pe parinti si profesori cu sfaturi practice, pe care nu vi le zic, in speranta ca va voi face curiosi sa cititi cartea. Mesajul ei pentru parinti este: Relaxati-va! Copiii vostri nu sunt de fapt ai vostri, sunt ai zilei de maine!

Sursa