A fost odata intr-un sat modest de munte, o scoala mica si frumoasa. Intr-o zi, doamna invatatoare de la clasa 1 le-a cerut elevilor sa deseneze ceva pentru care simteau ca trebuie sa ii multumeasca lui Dumnezeu. In gandul ei si-a spus ca acesti copii, care proveneau din mai multe catune saracacioase, nu prea aveau multe lucruri pentru care sa multumeasca si sa fie recunoscatori. Si stia ca aproape toti vor desena cozonaci traditionali, bucati de ciocolata si mese imbelsugate. Dupa ce fiecare si-a terminat desenul, invatatoarea a fost surprinsa de desenul lui Ionut, copilul cel mai mic din clasa: acesta reprezenta o simpla mana, schitata stangaci si copilareste. Mana cui sa fi fost oare? Ceilalti elevi au devenit si ei curiosi. "Este mana Lui Dumnezeu, care ne da de mancare!" a spus unul dintre ei. "Este mana unui taran. Pentru ca taranii cultiva cartofii, ii scot din pamant si apoi noi ii putem manca!" si-a dat cu parerea un altul. In timp ce elevii isi priveau propriile desene, invatatoarea s-a aplecat asupra lui Ionut si l-a intrebat a cui era mana. "Este mana dumneavoastra, doamna invatatoare!" a raspuns el sfios. Iar ea, doamna invatatoare, si-a amintit ca in fiecare dimineata, il ajuta sa urce treptele inalte de la intrarea in scoala, luandu-l de mana. Facea acest lucru si cu alti elevi, dar pentru el era un lucru important si pentru care merita sa ii fie recunoscator lui Dumnezeu. Imi amintesc ca eram in clasa a V a, prin anii 90 cand, la inceput de an, doamna diriginta a venit in clasa sa ne caute in cap, de paduchi. Era varianta clasica si traditionala de a-i selecta pe cei care mai stateau cateva zile acasa, pana scapau de musafirii nepoftiti. Sunt curioasa, oare azi se mai procedeaza la fel? Sau, mai exact, azi mai sunt copii care sa se pricopseasca peste vara cu paduchi…? In sfarsit, revenind: doamna diriginta a intrat in clasa si ne-a dat instructiunile pentru experienta aceasta. Si a facut-o intr-un mod foarte omenesc. Ne-a pus sa ne asezam bratele pe banci, iar capul, cu fata in jos, pe brate. Ea trecea pe la fiecare in parte, ne verifica capul, iar cel pe care il tragea usor de par stia ca avea paduchi si trebuia sa stea acasa, pana scapa de ei. Asa alesese doamna diriginta sa ne comunice situatia. O solutie eleganta prin care, oricare dintre noi nu ar fi fost pus la zid, aratat cu degetul, umilit sau certat. Si oricare dintre noi am scapat de inca un "program" neadecvat care s-ar fi instalat, in functie de mai multi factori, la nivel inconstient si ne-ar fi afectat stima de sine si increderea personala. Am invatat, astfel, ca orice situatie neplacuta poate fi transmisa in mai multe feluri. Intr-un fel brut, lipsit de sensibilitate si care sa nu tina cont de fragilitatile emotionale ale celorlalti. Sau intr-un mod delicat, in acord cu starea sufleteasca a celuilalt, in acord cu respectul pentru fiinta umana implicata in proces. Si am mai invatat ca un om care se presupune ca iti modeleaza viata, pe langa abilitatile pedagogice dobandite in procesul profesional, cu atat este mai valoros cu cat el insusi este un model de ceea ce vrea sa faca din oamenii care "ii intra pe mana".
O alta intamplare la fel de adevarata ca si prima este cea a unei prietene, a carei fetita inca are o doamna invatatoare. Relatia elev-invatatoare-parinte a debutat bine, cel putin pana fiecare a inceput sa il cunoasca pe celalalalt. Si treptat, atitudinea pe care invatatoarea o avea in comunicarea cu parintele a evoluat intr-una pasiv-agresiva. Parintele nu s-a lasat mai prejos si a devenit activ-defensiv, iar la mijloc a picat copilul. Adica Alexandra, o fetita dulce ca un inger, cu parul blond, ochii albastrii si cu succese nenumarate la invatatura. Iar totul culmineaza cu o frumosa zi de primavara cand, in curtea scolii, o colega de-a Alexandrei vine spre ea si ii spune ca ea vrea sa stea langa poarta de handball. Alexandra ii spune ca nu o lasa, fetele incep sa se impinga una pe cealalta (cam asa, ca la varsta de 9 ani…), colega se duce plangand la doamna invatatoare si ii zice ca a fost lovita de Alexandra, iar doamna invatatoare…. de aici incepe partea tragic-comica a situatiei! Doamna invatatoare isi aduna toti elevii in clasa, ii pune sa scoata o foaie de hartie (o expresie plina de adrenalina, va amintiti?) si sa scrie pe ea toate lucrurile rele pe care Alexandra le-a facut fiecaruia dintre ei de cand le este colega. Evident, fiecare si-a amintit subit ca unul a fost facut prost, altul a fost impins, altul tras si asa mai departe. Ca la varsta de 9 ani…! In tot acest timp, Alexandra statea in banca, sfredelind podeaua cu ochii tristi. Iar parodia umana merge mai departe, cand doamna invatatoare aduna hartiile si, cu jalba-n protap ca in clasicul roman, merge la directorul scolii pentru a-i explica acestuia cum sta treaba cu copilul problema, Alexandra. Nu va voi spune sfarsitul, va asigur doar ca este unul pozitiv pe termen scurt, cel putin, pentru Alexandra. Anul in care se intamplau toate acestea este un an in care libertatea si expresia cuvantului sunt la ele acasa, este un an in care numai daca refuzi total nu vei putea dobandi cunostinte despre orice iti trece prin minte, inclusiv cum sa fi un bun parinte, cum sa fi un bun profesor, cum sa comunici cu copii, cum sa te dezvolti personal, cum sa…, cum sa… . Si, mai ales, este anul in care scolile se avanta care mai de care in competitii ce aspira fonduri europene, fonduri folosite mai apoi in perfectionarea profesionala a cadrelor didactice. Pesemne ca si Europa asta a auzit de acel citat chinezesc care spune asa: daca vrei sa ai roade pentru un an, cultiva orez, daca vrei sa ai recolta pentru zece ani, planteaza pomi, iar daca vrei sa ai recolta pentru o suta de ani, educa oameni…Este vorba de anul 2012.
Si dincolo de ce proverbe a auzit sau nu Europa, revin la situatia actuala, a profesorilor si a gesturilor mici, neinsemnate, insignifiante, fara valoare pe care le fac. Si care, cu siguranta si va pot da si in scris, sunt ca Butterfly Effect: peste ani, undeva, candva, cumva vor fi cauza unor decizii importante pe care un om le poate lua, in beneficiul sau in detrimentul lui. Si stiti de ce? Pentru ca viata pe care o traim si care ne modeleaza este formata din milioanele de experiente minuscule pe care le cream zi de zi, zi de zi, zi de zi... Nu experientele mari, colosale, care ne taie rasuflarea sunt cele care dau sensul vietii noastre – acest lucru se intampla numai in filmele de la Hollywood. Iar cei care sunt cei mai indreptatiti sa faca acest lucru, adica sa creeze din gesturi mici efecte trainice, suntem noi. Pentru ca in fiecare dintre noi se afla puterea de a visa, vointa de a crea si motivatia de a face.
Daca cineva i-ar fi recunoscatoare mainii tale, pentru ce anume i-ar fi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumesc ca esti alaturi de mine.