Glutamatul de
monosodiu,aditivul
alimentar care ne omoară încetul cu încetul
Deja
celebra vorbă a nu mai puţin celebrului Henry Kissinger, unul din strategii de
vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana controlează lumea”, nu are
nevoie de comentarii. Nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident
pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se
hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi
s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?
Recentele propuneri de a rezolva problemele pe care le pune hrana
necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii
ce vin din spaţiul politic românesc – sunt doar propagandistice, pentru că nu
vizează cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a prezentat
într-o investigaţie a unui post de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la
nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zilnic. Cauza principală
este glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost
numit de John Erb, autorul lucrării The Slow Poisoning of America
(Otrăvirea lentă a Americii).
Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul
Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari, o
excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor
importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este
moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a stabilit o legătură directă
între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză şi
consumul de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari
doze în hrana noastră, este evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un
factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva una din principalele cauze
care le determină.
Istoria „nicotinei” din hrana noastră
Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai
ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale. Dar în vreme ce asimilarea
lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţi puternici,
existenți de exemplu în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului,
substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditiv alimentar în
hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru
asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi apoi de-a lungul întregii
vieţi.
Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit în 1907,
în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin
100 de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi
preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rol de potenţator de gust,
fără însă a se cunoaşte cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării.
Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea
gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente
Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în
traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a
glutamatului de monosodiu – substanţă creată prin procedee chimice şi mult mai
puternică decât kombu, varianta sa naturală – iar în 1933, în Japonia se
ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.
După
cel de-Al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că
raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele
americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care
potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din
SUA s-au întâlnit în 1948 şi au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în
anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa şi în
alimentele pentru copii, astfel că în numai câţiva ani folosirea MSG ajunsese o
afacere de miliarde de dolari.
În
anul 1957, doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii
abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în anul 1968, John Olney,
un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al
Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a
constatat că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este
responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând
efecte foarte asemănătoare cu cele ale atacurilor cerebrale sau ale bolilor
Alzheimer şi Parkinson.
Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile în Congresul SUA, într-o
audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii.
Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care plana asupra afacerilor lor dacă
publicul afla rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri
substanţa din alimente. Dar acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că
glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Așa încât, de
atunci şi până azi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină
creştere, cu încasări anuale de miliarde de dolari şi de euro, folosirea lui
răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.
Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să
susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani.
S-a creat astfel o confuzie care nu poate totuşi rezista în faţa miilor de
studii şi experiențe pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic
glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali,
precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în
America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de
creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează
negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de
agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare
şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor,
astfel încât, atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a
capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele
neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una din
cauzele maladiei Alzheimer, care a cunoscut în ultimii ani o amploare fără
precedent.
Cum acţionează glutamatul asupra creierului
Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi
neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii,
cu buna funcţionare a sistemului nervos. Deoarece este o substanţă care se
găseşte în mod natural în hrana vegetală, glutamatul a fost unul din argumentele
folosite de „cercetătorii” marilor companii alimentare pentru a susţine că
folosirea glutamatului artificial în mâncare nu face decât să meargă pe linia
naturii. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai
glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul
corp.
Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne
poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o
mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a
ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în
ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult dar este malnutrită,
tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna
funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.
Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele
– gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor
glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele
folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia
acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei.
Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru
a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să
transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum
glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu
numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat
şi transmite neîncetat semnale, până ce se epuizează şi moare.
Glutamatul de monosodiu activează prin supraexcitare toți receptorii şi
neurotransmiţătorii cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid
sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite. Dar
hrana servită de fast-food-uri este extrem de săracă tocmai în substanţe
ca zinc şi magneziu. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând
excitotoxinelor să distrugă creierul. Efectul e somnolenţa şi letargia, la care
se adaugă o stare generală de neputinţă.
Să
fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi
pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cu siguranță,
pot fi și alte cauze, dar afecţiunile raportate în ultima vreme din cauza unei
proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.
Efectele documentate ale glutamatului de monosodiu (MSG)
Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru
aditivii alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, intitulat
„Otrăvirea lentă a omenirii”, cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii
care au vizat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra
animalelor şi oamenilor. Urmărind acest rezumat, vă prezentăm câteva dintre
aceste efecte:
- Un
procent de 0,6% MSG este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce mai
mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar
putea fi alcătuită din MSG. Astfel, la un consum de 2 kg de alimente pe zi, un
adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu; o
astfel de doză este suficientă pentru a omorî un
şobolan.
-
Într-un studiu făcut în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de
epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea
convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut odată cu
vârsta”.
-
Glutamatul de monosodiu a fost folosit într-un experiment din 1980 pe șoareci și
pui de găină. „MSG a creat o leziune în sistemul nervos central al unui şoarece
abia născut și a produs un grad ridicat de necroză celulară în
hipotalamus”.
- În
literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu
obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină. De zeci de ani,
cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate din cauza
administrării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul
adăugat în hrana oilor a dus la o creştere a apetitului, astfel încât consumul
de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG.
-
Într-un alt studiu, având la bază subiecţi umani, Umami and Appetite
(Umami şi apetitul), realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a
constatat că atunci când un om consumă o masă la care se adaugă MSG, acestuia i
se face în curând din nou foame şi astfel va consuma o cantitate mai mare de
hrană tratată cu MSG decât fără acest ingredient.
-
MSG-ul este responsabil şi de creşterea secreţiei de insulină, potrivit unui
studiu din 1990 al cercetătorilor A. Niijima şi T. Togiyama: „Când cavitatea
orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere
a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte
au fost observate şi într-un experiment din 2002 cu subiecţi
umani.
- MSG
reduce secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experiențe
realizate pe şoareci în 2006 au arătat că MSG reduce secreţia hormonului de
creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară. Efectele se
observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere
este împiedicată, iar gradul acestui defect de secreţie este proporţional cu
gradul de obezitate”.
În
anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG poate
depăşi bariera placentei, periclitând astfel animalul sau copilul în formare.
Efectele negative au fost amplu documentate pe şoarecii de laborator: „Aceste
observaţii cresc posibilitatea existenţei unei otrăviri dincolo de placentă a
fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în
glutamat”.
-
„S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei.
Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară
cu calciu indusă de către MSG, care duce în cele din urmă la moartea neuronilor,
ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor
de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în uter”, se
afirmă într-un studiu efectuat în 1994. În urma acestor observaţii experimentale
asupra efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii
M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă:
„Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi
reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi aminoacizi recomandaţi în timpul
sarcinii”.
- Un
alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului
pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial pe care îl generează
asupra rozătoarelor. Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de toate
experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell
Blaylock în cartea sa „Excitotoxinele”. Şi cum omul este de 5 ori mai receptiv
la glutamat decât şoarecii, iar copiii de 4 ori mai mult decât adulţii, să ne
mai mire oare că, lăsaţi pe mâna televizorului şi internetului, lipsiţi de o
educaţie adecvată şi îndopaţi cu glutamatul aflat în cipsuri, dressing-uri şi
supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi? Având în vedere că studiile
ştiinţifice arată tot mai concludent că glutamatul distruge zonele cerebrale
responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile
cognitive chiar din faza intrauterină, de ce să ne mai mirăm de slabele
rezultate cognitive ale copiilor noştri? Sau că oamenii devin
infertili?
Războiul împotriva populaţiei şi hrana
Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul
în care omul are nevoie de o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în
jurul lui, pentru a evita factorii care i-ar putea distruge viaţa. Astăzi, omul
obișnuit, neinformat, nu-și poate da seama de ce a ajuns atât de neputincios şi
lipsit de vlagă. Ajungem treptat asemenea puilor din crescătorii – o masă obeză,
fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămată la
căruţa morţii. Şi fără urmaşi! Paradoxul epocii noastre este nu numai acela că
în societăţile abundente oamenii sunt subnutriţi, ci mai ales faptul că, în
societatea informaţiei, omul este tot mai dezinformat. Altfel cum ne-am putea
explica faptul că, deşi avem acces la atâta informaţie, totuşi nu ştim ce se
petrece cu adevărat în jurul nostru? Dar acest război perfid împotriva omului
mizează nu numai pe dezinformarea lui, ci și pe poftă. Ceea ce aduce nou epoca
noastră, a alimentelor procesate la nivel industrial, este esenţializarea
poftei sau mai degrabă a elementului chimic care o produce. Soluţia se
găseşte în asceza plină de discernământ pe care Biserica o învaţă de mii de ani.
Mai mult ca niciodată, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca
porumbeii”.
Petru Molodeţ
Fat, Sick and Nearly Dead
„Gras, bolnav și aproape mort” este un film motivant, care urmărește
povestea lui Joe în încercarea de a-și recâștiga starea de sănătate. Deoarece
medicii și medicamentele convenționale nu-l mai pot ajuta, Joe se întoarce la
singura opțiune rămasă, și anume capacitatea organismului de a se vindeca
singur. Cu doar un storcător de fructe și un generator în portbagaj, pleacă la
drum și străbate America, hotărât să bea suc de fructe și legume proaspete
pentru următoarele 60 de zile. După aceea, promite că va mânca numai fructe,
legume, verdețuri, cereale, semințe și nuci. De-a lungul a 3.000 de mile, Joe
are un singur scop în minte: să scape de kilogramele în plus și de medicamente
și să fie din nou sănătos și în formă. În tot acest timp, vorbește cu mai mult
de 500 de americani despre produsele alimentare, sănătate, longevitate. Într-o
parcare din Arizona, Joe întâlnește un șofer de camion care are aceleași
probleme ca și el. Tânărul Phil Staples, mare amator de fast food, este obez și
are aproape 200 de kilograme – la un cheeseburger distanță de un atac de cord.
Motivat de faptul ca Joe își reface spectaculos forma fizică și starea de
sănătate, Phil începe propria-i călătorie pentru a se face bine. Rezultatul este
uimitor. În final, vedem doi bărbați frumoși, atrăgători, plini de viață,
fericiți. Documentarul „Gras, bolnav și aproape mort” este o poveste
inspiratoare de autovindecare și de conectare umană. Este un film document, care
spune povestea neconvențională și emoționantă a doi oameni hotărâți să trăiască
mult și... bine și în care fiecare își dă seama că singura persoană care îl
poate ajuta este el însuși. Filmul nu beneficiază (încă) de subtitrare în limba
română, dar este ușor de urmărit, aproape ca un film artistic în care imaginile
vorbesc de la sine. Vizionare plăcută! Aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumesc ca esti alaturi de mine.