Despre dorinta de a-i indrepta pe ceilalti

Citat din Paul Ferrini – Intoarcerea in Gradina

 

„Paul, ori de cate ori ma gandesc ca cineva (inclusiv eu insumi) are nevoie sa fie indreptat, incep sa gandesc din perspectiva lipsei. Si nimic nu se indreapta printr-o mentalitate a lipsei…E un adevarat paradox. Daca eu gandesc ca ceva trebuie indreptat, indreptarea devine imposibila.

Daca eu imi dau seama ca nu poate fi reparat, atunci nu este stricat. Cheia in aceasta propozitie este cuvantul “eu”. Ceea ce gandesc eu determina drama sau absenta dramei. Deoarece noi vrem ca lucrurile sa fie perfecte, intotdeauna incercam sa ne schimbam experienta.
Una din cele mai insemnate practici ale Mintii Christice este acceptarea.Cati dintre noi gasesc, insa, ca e usor sa accepte viata asa cum se petrece, asa cum se dezvaluie?
Cei mai multi dintre noi incearca sa practice acceptarea, dar ne dam seama ca nu reusim decat sa gasim, constant, nod in papura experientei noastre. Atunci cand realizam acest lucru, putem alege intre a ne pedepsi sau a accepta faptul ca suntem cusurgii. Daca ne pedepsim, nu vom reusi decat sa subliniem si mai mult neputinta noastra de a accepta. Acest lucru poate deveni un cerc vicios in care continuu ne consideram neadecvati. Asa ca trebuie sa invatam sa fim constienti de ceea ce se intampla, fara sa judecam.
Atunci cand traim starea de pace nu avem nevoie sa indreptam ceva sau pe cineva, orice ar fi. Daca ceva trebuie sa se schimbe, schimbarea se va produce de la sine. Nu trebuie fortata. Nu are nevoie de manipulare.
 [...] Ne purtam de parca am fi in batalie, cu singura deosebire ca ea are loc in mintea noastra. [...]
Uneori incercam sa-i indreptam pe altii in moduri mult mai subtile. Cand prietenii nostri ne vorbesc, aparent ii ascultam, dar adesea o facem prin propriile noastre filtre. In mintea noastra suntem sau nu de acord cu ei si plasam ce spun in contextul convingerilor noastre. De cele mai multe ori cand prietenii ne fac confidente, noi credem ca ei ne adreseaza invitatia de a le analiza situatia si a le da sfaturi. Una din cheile practicii Mintii Christice e sa asculti fara prejudecati. Daca oamenii cer o replica, le spunem ca noi credem ca intelegem ceea ce spun, ca i-am auzit cu adevarat, neconditionat.
Atunci cand dam sfaturi ne implicam in problemele lor. Normal ar fi sa ne dam seama ca avem deja destule provocari in propria viata, ca sa mai avem nevoie sa ne asumam si problemele lor. In plus, noi nu putem intelege contextul vietii altei persoane. Nici macar acele solutii care au fost bune pentru noi nu se potrivesc neaparat si pentru altii.
Atunci cand incercam sa indreptam sau sa dam sfaturi nu suntem nici binevoitori si nici generosi. Mai degraba ii atacam. Daca vrem sa fim amabili trebuie sa-i acceptam asa cum sunt si sa incetam sa le schimbam viata.

Nu suntem in stare sa oferim opinii sau solutii, dar putem sa-i lasam sa stie ca i-am auzit si ca raspunsurile se afla deja in ei, asa cum sunt deja in noi toti. Atunci cand avem increderea ca ceilalti vor gasi propriile raspunsuri, ii tratam ca pe niste egali spirituali…

Nu pretindem ca stim ceva ce ei nu stiu! Nu dorim ca ei sa ajunga sa depinda de noi! Noi le acordam oamenilor respect si libertate. Avem credinta ca adevarul din ei le va ilumina calea. Aceasta este Iubirea in actiune!

Ingrijindu-ne de noi insine la toate nivelurile, fizic, emotional, mental si spiritual, suntem capabili sa raspundem celorlalti in modul cel mai rabdator, afectuos si plin de compasiune posibil.

Poate ca pentru unii dintre noi este o revelatie sa afle ca noi nu suntem aici sa-i salvam pe altii de durerea lor, ci doar ca sa o depasim pe a noastra.

Aceasta este si principala noastra raspundere in prezenta intrupare.

Chiar si atunci cand ne unim viata cu a altei persoane, aceasta raspundere ramane a noastra.”

 

Citat din Paul Ferrini – Intoarcerea in Gradina : CUMPARA ACUM

RESPIRATIA

 

„Liniştea este esenţa inimii. Nu poţi fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierţi pe tine însuţi şi îi ierţi pe ceilalţi. Nu poţi fi în pli­nul inimii tale, dacă eşti îngrijorat sau furios. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate.

Când respiraţia este superficială, la fel este şi gândirea. Dacă vrei să trăieşti o viaţă spirituală, conştientizează modul în care respiri. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri superficial şi extinde conştienta şi asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălă­vrăgeşte. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnifi­caţie. Dacă te relaxezi şi respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca nişte păsări speriate. Atunci îţi vei găsi sălaş în inima ta.

Atunci când respiraţia îţi este chinuită, gândul îţi e condus de frică şi anxietate. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care res­piri greu. Observă ce gândeşti şi ce simţi.
 Stările minţii tale îşi au rădăci­na în trecut sau în viitor.

Te concentrezi pe ce fac alţi oameni şi pe modul în care te poţi adapta la acţiunile lor şi cum te poţi proteja, îţi constru­ieşti în jurul inimii o fortăreaţă formată din gânduri!
Respiră adânc şi relaxează-te! Mai respiră o dată! Respiră şi întoarce-te la inima ta! Respiră şi întoarce-te la Sinele tău esenţial!
Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poţi vedea prin prisma compa­siunii. Şi dacă nu priveşti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur şi sim­plu, îţi hrăneşte plictiseala şi anxietatea.

Respiraţia este cheia spre a trăi o viaţă spirituală în întruparea fi­zică. Atunci când trupul moare, respiraţia îl părăseşte. Unde se duce ea?
Cei mai mulţi dintre voi cred că trupul este cel care creează respi­raţia, în realitate, este exact invers. Respiraţia este cea care dă viaţă tru­pului. Atunci când respiraţia dispare, trupul încetează de a mai funcţio­na. El se dezintegrează, devenind nimic – deoarece, fară respiraţia spi­ritului, trupul nu este nimic.
Dacă vrei să duci o viaţă spirituală, respiră profund şi rar. Inhalea­ză aerul adânc, până în abdomen şi apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îţi aduci mai mult aer în trup, cu atât te simţi mai uşor şi cu atât îţi este mai uşor să-ţi duci la îndeplinire responsabilităţile. Cel care respiră nu se teme şi nu este copleşit de ceea îi aduce viaţa, deoarece are energia nece­sară pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Numai cel a cărui respiraţie este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat şi se intimi­dează uşor în faţa încercărilor vieţii.

Dacă nu respiri profund şi calm, nu poţi fi în plinul inimii tale. în cazul în care nu ştii despre ce vorbesc, pune cartea jos şi începe să respiri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când in­spiri – şi iarăşi până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la şapte, sau opt, sau nouă. Nu te forţa! Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îţi permit să o faci fără efort.
Acum eşti în plinul inimii tale. Observă că eşti profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conştienta ta se extinde către toate celulele tru­pului. Eşti mulţumit acolo unde eşti. In acest moment, îţi locuieşti pe de­plin trupul. Te simţi plin de căldură şi energie. Te simţi în siguranţă. Gân­durile tale au încetinit şi au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai con­centrezi pe „ar trebui” şi „ce-ar fi dacă” din viaţa ta. Tensiunea şi anxie­tatea dispar. Trecutul şi viitorul s-au retras din starea ta de conştientă. Gândirea ta este centrată şi plină de demnitate. Poţi să te concentrezi asu­pra gândurilor tale, deoarece sunt mai puţine şi mai rare. Adu-ţi acum conştienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar pro­fund, până în abdomen.
Poţi să simţi în centrul inimii tale prezenţa înţelegerii şi compasi­unii? Poţi să vezi că te accepţi cu blândeţe pe tine şi pe ceilalţi?

Poţi să simţi iubirea care sălăşluieşte în inima ta şi se extinde liber asupra celorlalţi?
Acum te afli în plinul inimii tale. Acum eşti în liniştea din care vin toate sunetele. Ca o barcă pe ocean, simţi valurile care unduiesc dede­subtul tău. Iar tu te mişti împreună cu valurile, dar ştii că nu eşti valurile. Gândurile vin şi pleacă, dar ştii că nu eşti gândurile tale. Unele gânduri te împing mai departe decât altele, totuşi te poţi întoarce către centru. Asemenea unui val mai mare, un anumit gând poate fi încărcat de emo­ţie, dar dacă rămâi acolo unde eşti, emoţia va scădea. Acum ştii că poţi rămâne în cadrul fluxului şi refluxului, ieşind şi intrând, simţind con­tracţia şi expansiunea gândului.
Dedesubtul minţii care gândeşte, se află conştientă pură care nu judecă. De îndată ce descoperi această conştientă, inima se deschide – iar a da şi a primi nu necesită nici un efort.
A observa liniştea şi a respira profund şi calm este cel mai uşor mod de a-ţi deschide inima. Poţi să o deschizi şi prin dans sacru şi prin mişcări care includ respiraţie şi încurajează recunoştinţa şi prezenţa de­plină în acel moment. Metoda pe care o foloseşti pentru a intra în inima ta este doar un instrument. Nu face din el ceva important. Ceea ce este important este ca tu să găseşti un mod de a accesa aspectul mai profund al fiinţei tale, care este împăcat.
Nu există fiinţă umană care să nu fie capabilă de a atinge această stare de conştientă şi compasiune deschisă. Totuşi, sunt foarte puţini oa­menii care ştiu că există în ei această capacitate de a-şi găsi pacea. Majo­ritatea fiinţelor umane trăiesc viaţa într-un ritm rapid, chinuindu-se să-şi ducă zilele de azi pe mâine. Minţile lor sunt ocupate cu gânduri, planuri şi griji. Trupurile lor sunt în mod constant în luptă sau agitaţie, iar aceas­ta le slăbeşte sistemul imunitar şi creează condiţii în care boala şi starea de rău să se poată instala.
S
unt puţine fiinţele umane care se ocupă în mod direct de starea lor de bine, fizică şi emoţională. Nu e de mirare că nu au perspectivă spi­rituală. Atunci când oamenilor nu le pasă de ei înşişi, îi acuză pe alţii pentru problemele lor. Se simt victime. Se simt prinşi în capcană când e vorba de serviciul lor, de relaţii, de locul unde se află fizic, de rolurile şi responsabilităţile lor. Par a trăi într-o oală cu presiune. Fie rămân în sta­rea lor exterioară şi se simt victime, fiind sunt plini de resentimente – fie pleacă altfel decât ar trebui, înainte ca situaţia să fie rezolvată, lăsând în urmă inimi zdrobite.
Dacă ceva din toate acestea ţi se pare familiar, atunci ştii foarte bi­ne cât este de uşor să fii prins în lupta pentru existenţă. Viaţa ta a pornit în galop – eşti mai ocupat decât oricând altădată – dar cui îi foloseşte? Banii şi averile nu-ţi pot cumpăra pacea. Numele, faima şi poziţia socială nu-ţi pot aduce fericirea. Fii cinstit cu tine însuţi. Te simţi bine când e vorba de tine şi de oamenii apropiaţi ţie? Eşti optimist în privinţa vieţii? Aştepţi cu nerăbdare fiecare zi? Dacă nu, trăieşti o viaţă goală, lipsită de hrană spirituală – o viaţă care şi-a pierdut rădăcinile pe care le avea în respiraţie, în trup şi pe pământ.
A-ţi accelera viaţa nu înseamnă a o face mai bună. Călătoriile pe toată planeta în automobile şi avioane nu duc la relaţii mai apropiate. Mulţi dintre voi simt că vieţile voastre prind viteză, dar nu vă daţi seama că voi sunteţi cei care turnaţi benzină în rezervor. Presupun că vă este mai uşor să credeţi în distrugerea planetei prin cutremure şi inundaţii, de­cât să vă asumaţi responsabilitatea pentru pângărirea ei prin propria voas­tră nelinişte, plictiseală şi neglijenţă.

Nu vedeţi că Pământul vă reflectă calitatea propriei voastre con­ştiente? Poluarea nu este nimic altceva decât poluarea propriei voastre inimi-minte. Cu cât vă depărtaţi mai mult de voi înşivă, cu atât aduceţi mai multă violenţă asupra Pământului şi asupra celorlalţi. Cu cât uitaţi mai mult să respiraţi, cu atât aerul devine mai nesănătos şi cu atât apar mai multe conflicte interpersonale.
Dacă veţi continua să uitaţi să respiraţi, planeta este condamnată. „Ei bine”, spui tu, „ne descurcăm noi şi cu asta”. Dar s-ar putea să nu fie atât de uşor pe cât crezi. Incearcă un timp… Respiră adânc o singură zi şi vezi ce se întâmplă. Dacă te dedici acestui exerciţiu, începe să dispară din viaţa ta tot ceea ce este artificial. Şi s-ar putea să fii uimit cât de mul­te lucruri din viaţa ta încep să se disperseze.
Ia gândeşte-te! Ai un serviciu sigur? Nu, dacă mergi la lucru din spirit de sacrificiu. Şi cu căsătoria cum stai? Eşti împreună cu partenerul din obligaţie, sau din dragoste? Dar convingerile tale religioase sau mo­rale … sunt ele profunde? Sau au fost modelate pe bază de frică şi vino­văţie? Dacă e aşa, ele nu vor rezista fluxului şi refluxului, pe măsură ce respiraţia coboară în abdomen şi apoi iese prin gură, nas şi piele.
Vrei cu adevărat să te eliberezi de toxine? Doreşti cu adevărat să o iei mai încet? Eşti gata să renunţi la excesul de stimulente?
„Dar”, vei întreba tu „nu mai pot să-mi citesc ziarul şi să mă uit la ştirile de la televizor?”
„Ba da”, îţi voi răspunde eu „dar numai dacă poţi să respiri în con­tinuare, profund şi calm”.
Cei mai mulţi dintre voi vor descoperi că acest lucru este imposi­bil. A căuta pacea înseamnă a renunţa, pentru moment, la stimulentele false din viaţa voastră, lot ceea ce este trivial sau în exces vă îndepărtea­ză de esenţa lui cine sunteţi.
Nu-mi cereţi să vă explic totul. Nu am de gând să vă ofer un nou set de porunci. Folosiţi-vă bunul simţ. Observaţi ce anume vă aduce pa­cea şi ce anume vă tulbură pacea. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru ceea ce consumaţi, pentru persoanele pe care le aduceţi în preajma voas­tră, pentru ceea ce faceţi. Aveţi posibilitatea de a alege. Anumite alegeri vă aduc doar luptă şi durere. Altele, vă aduc linişte şi vindecare.
Puteţi trăi tară supra-stimulente? Puteţi să o luaţi mai încet, să res­piraţi şi să trăiţi în cadrul momentului? S-ar putea să nu fie atât de greu pe cât credeţi. Dat fiindcă puteţi începe acum – şi nu în trecut sau în viitor – totul devine o simplă provocare. încercaţi acum. Fiţi în prezent şi respiraţi câteva minute. Cu cât o faceţi mai mult, cu atât devine mai uşor. Această practică va deveni din ce în ce mai intensă – ca un torent care vine din munte şi antrenează pietrele mari care-i stau în cale.
Atunci când vă hotărâţi să practicaţi liniştea, relaţia voastră cu în­tregul univers se schimbă. Comunicarea se adânceşte şi se extinde. Cei care vă cunosc, vă înţeleg fără cuvant. Ceea ce vreţi să spuneţi este purtat de respiraţie şi de vânt. Nu mai există nici o diferenţă între ce este înă­untrul şi ce este în afară. Pământul şi cerul se întâlnesc, acolo unde inima şi mintea ta se unesc într-o binecuvântare tăcută.

Doar frica ta te face să opui rezistenţă vieţii. Prin respiraţie depă­şeşti frica – şi rezistenţa dispare. Acum te alături curentului vieţii. E ne­voie să ai un serviciu, să te căsătoreşti, să faci copii, să scrii cărţi, să ţii conferinţe, să-i hrăneşti pe cei flămânzi, să-i ajuţi pe cei lipsiţi de drep­turi şi deprimaţi? Nu, decât dacă toţi ţi se alătură şi merg în aceeaşi direc­ţie – o dată cu râul vieţii. Iar dacă o fac, să fii sigur că nu tu eşti cel care munceşte, se căsătoreşte, procreează, scrie, vorbeşte, hrăneşte sau ajută. Râul o face – prin tine. Şi, în felul acesta, rămâi vesel şi relaxat, indife­rent de ce faci. Nimic nu te împiedică de la a respira, deoarece respiraţia este singura ta responsabilitate.
Aşa că, îţi voi da un jalon simplu: „Dacă nu poţi respira, nu o face. Iar dacă tot te chinui să o faci, aminteşte-ţi să respiri cum trebuie!”

De prea mulţi ani te mişti foarte rapid, astfel încât râul nu te poate prinde din urmă. Nu e de mirare că nu simţi că ai fi sprijinit de către uni­vers!.
Dar, sus inima! Gândeşte-te că fiecare persoană care a trăit pe pla­netă a cunoscut şi a practicat ceea ce vă învăţ eu acum. Iar undeva, adânc în inima ta, o ştii şi ţi-o aminteşti şi tu. Asta, deoarece demult – înainte ca ego-ul vostru să încerce să ia comanda călătoriei – tu erai căpitanul răbdător al propriei tale corăbii, care se îndrepta fără vâsle şi fără pânze către o destinaţie intuită, dar necunoscută.
Şi, acelaşi lucru se întâmplă şi acum, chiar dacă tu crezi că trebuie să te zbaţi ca să preiei comanda.
Respiră şi, cu timpul, râul vieţii te va găsi şi te va adopta. Atunci, vei fi purtătorul lui de cuvânt şi confidentul lui. Cel care ascultă şi cel ca­re spune adevărul. Cel care face servicii, fără să păstreze nimic pentru el.

Cel care iubeşte, fără să ceară nimic în schimb.
Acesta este întru totul destinul vostru. A fi creatorul şi cel creat -totul în unul. A fi masculin în feminin şi feminin în masculin. A fi activ şi receptiv. A merge dincolo de dualitate, pe aripile paradoxului.
Toate acestea le vei face, deoarece Mesia a venit şi Mesia eşti tu. Tu eşti cel care învaţă să respire şi să se ridice din durerea
conflictelor autocreate.           
Tu eşti acela, dragul meu frate şi draga mea soră!
Numai tu!”

Paul Ferrini – cartea „Linistea inimii”

Fiecare judecată pe care o faci vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine

Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Eşti obişnuit să găseşti binele alături de rău. Acesta e bun, acela e rău. Aşa arată modul tău de a te judeca pe tine şi de a-l judeca pe aproapele tău. El nu îţi va aduce niciodată pace. Aproapele tău nu este bun sau rău – şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine – poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine – dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chinui pe tine însuţi sau pe alţii.
Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli. Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate.

Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit. Într-o lume în care există numai gânduri bune, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare – deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti! Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face răul să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de rău este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere? Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica. Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău?

O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează continuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta. Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită. Ea nu este niciodată exclusivă. Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii. Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii. Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău. Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta. Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările – dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să-l denaturezi.

Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu-l condamna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune. Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia.

 Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Mărturiseşte: Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot vedea corect. Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.
Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi.

 

Iată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate. Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să suferi, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti perfect, decât să recunoşti că, în cazul ăsta, eşti un învăţăcel. A greşi nu este un lucru atât de îngrozitor. Greşeala nu te va deposeda de iubire şi de acceptare. Tu aşa crezi, dar asta nu e decât o închipuire. Ceea ce te privează de iubire este insistenţa că faci ceea ce trebuie, atunci când, de fapt, nu faci. Asta împiedică intervenţia corectivă.
Încearcă, te rog, să înţelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi rău, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi bun. Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât şi ceea ce nu trebuie, de sute de ori în cursul unei singure zile.

 Îţi spun că nu poţi număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământeşti. Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recunoşti că ai făcut o greşeală, nu te pot ajuta s-o corectezi. Dar, admite-ţi greşeala şi corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea.

 Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci – ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.
Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile. Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu. Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să le-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.
Iată ce-ţi cer eu.
E simplu, nu-i aşa?
E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda. O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti să vii Acasă.

Paul Ferrini

 

Sursa : http://drumuricatretine.wordpress.com/2013/10/16/fiecare-judecata-pe-care-o-faci-vadeste-cu-mare-precizie-ceea-ce-urasti-sau-nu-poti-accepta-la-tine/

Ceea ce ai nevoie îţi este oferit chiar acum!

Au fost odată doi învăţăcei care, fiind intens preocupaţi de o importantă problemă existenţială, au îndrăznit să apeleze la maestrul lor (zen).
- Domnia ta, au vorbit tinerii în cor, ce faci pentru ca să fii mereu fericit şi mulţumit de tine? Şi noi ne dorim, din tot sufletul, să trăim împlinirea acestui sentiment omniprezent în cazul tău.
Aruncând o privire înţeleaptă şi schiţând un zâmbet cald, maestrul spuse:
- Când mă odihnesc, atunci mă odihnesc. Când mă ridic, atunci mă ridic. Când umblu, atunci eu umblu. Când mănânc, atunci eu mănânc.
Învăţăceii îşi aruncară stupefiate priviri unul altuia, până când unul dintre ei izbucni:
- Nu îţi bate joc de noi, te rog! Ceea ce spui tu facem şi noi. Dormim, umblăm, mâncăm. Şi, în ciuda acestui fapt, tot nu regăsim fericirea. Unde zace secretul?
Fără să se clintească, maestrul repetă aceleaşi cuvinte:
- Când mă odihnesc, atunci mă odihnesc. Când mă ridic, atunci mă ridic. Când umblu, atunci eu umblu. Când mănânc, atunci eu mănânc.
Se aşternu liniştea, dar tinerii nu se dădeau clintiţi, emanând o nelinişte şi o uimire tot mai pronunţată. În final, înţeleptul le explică:
- Desigur, şi voi dormiţi, vă plimbaţi şi mâncaţi. Dar, în timp ce vă odihniţi, gândul vostru vă poartă deja la momentul trezirii. După ce v-aţi ridicat din pat, vă gândiţi deja la drumurile voastre. Iar, în timp ce alergaţi spre ţelurile voastre, mintea vă zboară spre ceea ce veţi mânca. În acest fel, gândurile voastre sunt mereu în altă parte decât în locul în care tocmai vă aflaţi. Ca atare, viaţa voastră se desfăşoară permanent între trecut şi viitor. Încercaţi să trăiţi plenar şi întotdeauna momentul prezent. Doar acordând o şansă acestei clipe, veţi descoperi liniştea fericirii şi a mulţumirii de sine!
Nu întreba: „Ce binecuvântare îmi va aduce ziua de mâine?”. Întreabă: „Ce binecuvântare pot eu descoperi chiar acum?” Nu e nevoie să te gândeşti la ziua de mâine, atunci când ştii că ceea ce ai nevoie îţi este oferit chiar acum. ~ Paul Ferrini

Adaptare după un test preluat de aici

Sursa : http://drumuricatretine.wordpress.com/2013/05/15/ceea-ce-ai-nevoie-iti-este-oferit-chiar-acum/

Adevărata dăruire înseamnă o revărsare a iubirii tale

Adevărata dăruire înseamnă o revărsare a iubirii tale. Atunci când dăruieşti în acest fel, nu simţi că eşti sleit de puteri. De fapt, te simţi energizat, pentru că iubirea pe care o dărui se întoarce la tine, prin recunoştinţa oamenilor pe care i-ai atins. Nu face greşeala de a crede că nu ai nici un dar de făcut. Fiecare dintre noi are ceva de dăruit. Darul tău aduce bucurie – ţie şi celorlalţi. El te ajută să păşeşti înainte şi să te exprimi pe tine însuţi. El înlătură barierele separării, te ajută să te conectezi cu ceilalţi şi să le permiţi celorlalţi să afle cine eşti tu cu adevărat.

Poţi da numai ceea ce crezi că ai şi poţi primi numai ceea ce crezi că meriţi. Dacă încerci să dai ceva ceea ce nu crezi că ai, ceilalţi vor simţi că darul tău nu este sincer şi nu vor dori să-l accepte. Dacă încerci să primeşti ceea ce nu crezi că meriţi, vei încărca darul cu atât de multe condiţii, încât celorlalţi le va fi imposibil să ţi-l dea.
Astfel de încercări eşuate de a da şi a primi pot fi epuizante din punct de vedere emoţional. De asemenea, ele îţi pot slăbi încrederea în sine, în aşa fel încât, atunci când păşeşti în următoarea experienţă, te poţi aştepta la un eşec. Este mai bine să o iei mai încet şi să fii cinstit cu tine însuţi. După aceea, poţi fi cinstit şi cu ceilalţi.
Dacă nu crezi că ai darul, nu încerca să-l dai. Dacă nu crezi că meriţi darul, nu încerca să-l primeşti. Aşteaptă până când eşti gata să dai darul şi să-l primeşti – şi vei avea o şansă mult mai mare de a reuşi.

Poate credem că suntem generoşi faţă de ceilalţi – dar, atunci când ne displace faptul că ei nu şi-au exprimat recunoştinţa, sau că nu ne-au făcut şi ei daruri, trebuie să punem sub semnul întrebării propriile noastre motive. Am dat noi oare în mod necondiţionat, sau am dat pentru a obţine ceva în schimb? Ne-am simţit bine dăruind, sau am simţit că facem un sacrificiu?
Numai sinceritatea cu care răspundem la aceste întrebări ne poate spune dacă darul nostru a fost sau nu autentic. Dacă a fost, nu vom regreta. Dacă regretăm, e mai mult ca sigur că darul nu a fost dat cu inima deschisă.

Paul Ferrini

Natura ştie să se dăruiască, şi tuturor, şi cu decenţă. ~ Vasile Ghica

Iarna este modul naturii de a spune “Înalţă-ţi Spiritul”. ~ Robert Byrne

Binecuvântat este sezonul care adună toată lumea într-o conspiraţie de dragoste. ~ Hamilton Wright Mabie

Crăciunul nu este o perioadă, nici un sezon, ci o stare de spirit. Adevăratul spirit al Crăciunului înseamnă să preţuieşti pacea şi bunăvoinţa, să oferi din plin, compasiune. ~ Calvin Coolidge

Crăciunul este perioada când ai dor de acasă – chiar dacă eşti deja acasă. ~ Carol Nelson

Cine nu poartă Crăciunul în adâncul inimii sale, nu îl va găsi sub nici un brad. ~ autor anonim

Imaginea mea despre Crăciun, chiar dacă este învechită sau modernă, este foarte simplă: să îi iubeşti pe ceilalţi. Dacă ne gândim bine de ce trebuie să aşteptăm Crăciunul să facem acest lucru? Bob Hope

Mesajul real al Crăciunului este că noi toţi nu suntem niciodată singuri. ~ Taylor Caldwell

Dacă ceea ce primeşti îţi poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dăruieşti? ~ Antoine de Saint-Exupery

Lumea nu-ţi poate dărui ceea ce nu primeşte de la tine. ~ Friedrich von Schiller

A dărui constituie o experienţă care îţi va transforma viaţa, chiar dacă nu începi decât prin a-ţi dărui zâmbetul cu ceva mai multă generozitate. ~ Colin Turner

Cu cât avem mai puţin, cu atât dăm mai mult. Pare absurd, dar aceasta e logica dragostei. ~ Maica Tereza

Luaţi decizia să dăruiţi oriunde v-aţi afla, tuturor celor cu care vă întâlniţi. Atât timp cât veţi dărui, veţi primi. Cu cât veţi dărui mai mult, cu atât mai mare va deveni încrederea voastră în efectele miraculoase ale acestei legi a dăruirii. ~ Deepak Chopra

Nu contează cât de mult dăruim, ci câtă iubire punem în dăruire. ~ Maica Tereza

Fericiţi sunt aceia care dăruiesc fără să-şi amintească şi primesc fără să uite. ~ Ram Nath

Dacă darurile îţi sunt mici, recompensa îţi va fi pe măsură. Dacă dăruieşti universuri întregi, recompensa îţi va fi imensă. ~ Richard Bach

Dăruieşti puţin atunci când dai ceva care îţi aparţine. Abia în momentul în care te oferi pe tine însuţi dăruieşti cu adevărat. ~ Kahlil Gibran

Omul trebuie să fie conştient că binele pe care îl face nu e măsurat după cât e de “mult”, ci după cât din dragostea lui Dumnezeu este pusă îl el. ~San Juan de la Cruz

Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau, pentru a avea cu adevărat de unde să dau, astfel încât să se simtă că Tu eşti cel care, prin mine, dai…

Crăciun binecuvântat în sufletele şi casele voastre!

Sursa

Trezirea împreună

Când doi oameni se dedică unei relaţii spirituale, ei cad de acord să se ajute unul pe celălalt să devină conştienţi de tiparele auto-trădării. Intenţia lor nu este să-şi înăbuşe sentimentele negative, ci să cre­eze suficientă siguranţă în cadrul relaţiilor, pentru ca sentimentele negati­ve să poată ieşi la suprafaţă şi tiparele autotrădării să poată fi revelate. Compania spirituală înseamnă nu numai a împărtăşi un scop comun şi o orientare în viaţă, ci şi un legământ reciproc şi plin de curaj de a-şi asuma responsabilitatea şi de a elimina acuzele.
Fiecare persoană se află aici pentru a-şi ajuta partenerul să înceteze de a mai proiecta, să în­ceteze de a mai face pe victima, să înceteze de a mai găsi probleme în afara lui însuşi. Nu face acest lucru ţinându-i conferinţe, ci creând un spa­ţiu sigur şi plin de compasiune, în care celălalt poate să stea faţă în faţă cu el însuşi. Acolo unde acesta ar putea vedea un duşman, celălalt nu vi­ne alături de el. Refuză să intre în jocul cu ţapul ispăşitor, acuzele şi ata­cul. Dar el poate iubi. Poate accepta modul în care simte celălalt, li poate valida sentimentele şi, cu blândeţe, îl poate încuraja să găsească, în pro­pria inimă, calea spre pace.
Chiar dacă îl vede pe celălalt cum creează proiecţii, nu încercă să-l îndrepte, deoarece aceasta ar însemna să i se alăture în minciună. Ră­mâne, pur şi simplu, conştient de cine este celălalt cu adevărat. Şi, ast­fel, îl aduce – cu blândeţe şi fară vorbe – înapoi spre el însuşi. Dar, mai presus de orice, stă doar şi ascultă. Nu este de acord cu ceea ce spune celălalt şi nici nu contrazice. Ştie că părerile lui nu înseam­nă nimic şi că ele n-ar face altceva decât să-l îndepărteze pe celălalt din procesul său. Ascultă doar, cu multă atenţie şi compasiune. Ascultă fără să judece sau – dacă descoperă că judecă – devine conştient de propriile sale judecăţi şi stă iarăşi şi ascultă. Ascultă cu o inimă deschisă şi cu o minte deschisă. Iar atitudinea sa de a asculta devine un stâlp de sprijin pentru adevăr. Cu cât ascultă mai mult fară să judece, cu atât călătoria plină de acuze al celuilalt încetineşte. Treptat, folosind cărarea iubirii sale, celălalt se întoarce la el însuşi. Acesta este darul pe care partenerul spiritual îl oferă celuilalt partener. Aceasta este perla de maximă valoare.
Când fiecare poate să-i dea celuilalt darul acceptării şi iubirii ne­condiţionate – extinzând acest dar pentru a include pe toată lumea – nu vor mai exista proiecţie, acuze şi atac. Nu vor mai exista subiecte asupra cărora acestea să se îndrepte. Nu vor mai exista victime sau torţionari. Vor exista doar parteneri egali în dansul vieţii. Inimile se vor des­chide. La început puţin – dar apoi atât de mult, încât vor putea înghiţi întreg universul manifestat. Şi, într-adevăr, o vor şi face într-o zi.
Când toţi cei care se percep pe ei înşişi ca fiind nevrednici şi neîntregi vor deveni întregi şi sfinţi, nu va mai exista perceperea separării de sursa iubirii. Fiecare dintre noi va fi o raza strălucitoare de lumină, care va radia din centrul inimii, ajungând peste tot, în întreaga eternitate, dizolvând separarea şi păcatul, botezând vinovăţia în râul propriei frici şi întâmpinându-l pe fiecare cu buchete de flori, atunci când iese din ape inocent şi liber.
Acestea sunt darurile pe care le avem de oferit unul altuia, atunci când jocul abuzului se încheie. Şi el se încheie, în orice moment în care ne amintim cine suntem şi cine este cu adevărat semenul nostru!

Paul Ferrini – Liniştea inimii

Paul Ferrini – Despre dorinta de a-i indrepta pe ceilalti

Ori de cate ori ma gandesc ca cineva (inclusiv eu insumi) are nevoie sa fie indreptat, incep sa gandesc din perspectiva lipsei. Si nimic nu se indreapta printr-o mentalitate a lipsei… E un adevarat paradox. Daca eu gandesc ca ceva trebuie indreptat, indreptarea devine imposibila. Daca eu imi dau seama ca nu poate fi reparat, atunci nu este stricat. Cheia in aceasta propozitie este cuvantul “eu’”. Ceea ce gandesc eu, determina drama sau absenta dramei. Deoarece noi vrem ca lucrurile sa fie perfecte, intotdeauna incercam sa ne schimbam experienta. Una din cele mai insemnate practici ale Mintii Christice este acceptarea. Cati insa dintre noi gasesc ca e usor sa accepte viata asa cum se petrece, asa cum se dezvaluie?

Cei mai multi dintre noi incearca sa practice acceptarea, dar ne dam seama ca nu reusim decat sa gasim, constant, nod in papura experientei noastre. Atunci cand realizam acest lucru, putem alege intre a ne pedepsi sau a accepta faptul ca suntem cusurgii. Daca ne pedepsim, nu vom reusi decat sa subliniem si mai mult neputinta noastra de a accepta. Acest lucru poate deveni un cerc vicios, in care continuu ne consideram neadecvati. Asa ca trebuie sa invatam sa fim constienti de ceea ce se intampla, fara sa judecam.
Atunci cand traim starea de pace nu avem nevoie sa indreptam ceva sau pe cineva, orice ar fi. Daca ceva trebuie sa se schimbe, schimbarea se va produce de la sine. Nu trebuie fortata. Nu are nevoie de manipulare.

[...] Ne purtam de parca am fi in batalie, cu singura deosebire ca ea are loc in mintea noastra. [...]
A asculta fara reactie
Uneori incercam sa-i indreptam pe altii in moduri mult mai subtile. Cand prietenii nostrii ne vorbesc, aparent ii ascultam, dar adesea o facem prin propriile noastre filtre. In mintea noastra suntem sau nu de acord cu ei si plasam ce spun in contextul convingerilor noastre. De cele mai multe ori cand prietenii ne fac confidente, noi credem ca ei ne adreseaza invitatia de a le analiza situatia si da sfaturi. Una din cheile practicii Mintii Christice e sa asculti fara prejudecati. Daca oamenii cer o replica, le spunem ca noi credem ca intelegem ceea ce spun, ca i-am auzit cu adevarat, neconditionat.
Atunci cand dam sfaturi ne implicam in problemele lor. Normal ar fi sa ne dam seama ca avem deja destule provocari in propria viata, ca sa mai avem nevoie sa ne asumam si problemele lor. In plus, noi nu putem intelege contextul vietii altei persoane. Nici macar acele solutii care au fost bune pentru noi nu se potrivesc neaparat si pentru altii. Atunci cand incercam sa indreptam sau sa dam sfaturi nu suntem nici binevoitori si nici generosi. Mai degraba ii atacam. Daca vrem sa fim amabili trebuie sa-i acceptam asa cum sunt si sa incetam sa le schimbam viata.

Nu suntem in stare sa oferim opinii sau solutii, dar putem sa-i lasam sa stie ca i-am auzit si ca raspunsurile se afla deja in ei, asa cum sunt deja in noi toti. Atunci cand avem increderea ca ceilalti vor gasi propriile raspunsuri, ii tratam ca pe niste egali spirituali…
Nu pretindem ca stim ceva ce ei nu stiu. Nu dorim ca ei sa ajunga sa depinda de noi. Noi le acordam oamenilor respect si libertate. Avem credinta ca adevarul din ei le va ilumina calea. Aceasta este iubirea in actiune!
Ingrijindu-ne de noi insine la toate nivelele, fizic, emotional, mental si spiritual, suntem capabili sa raspundem celorlalti in modul cel mai rabdator, afectuos si plin de compasiune posibil.
Poate ca, pentru unii dintre noi, este o revelatie sa afle ca noi nu suntem aici sa-i salvam pe altii de durerea lor, ci doar ca sa o depasim pe a noastra. Aceasta este si principala noastra raspundere in prezenta intrupare.
Chiar si atunci cand ne unim viata cu viata altei persoane, aceasta raspundere ramane a noastra.”
Mesaje de Suflet

Paul Ferrini – Intoarcerea in Gradina

Cauta bucuria, in orice situatie te-ai afla…

De fapt, este cea mai binevoitoare actiune pe care o puteti face fata de ceilalti. Asta, deoarece darul vostru este necesar. Spiritul celorlalti nu poate fi înaltat, decât daca voi aveti încredere în darul vostru si îl dati, fara conditii, lumii întregi.

Gânditi-va cât de goala v-ar fi viata, daca cei din jurul vostru ar alege sa renunte la darurile lor. Tot ceea ce considerati ca este minunat în viata – muzica, poezia, filmele, sportul, râsul – ar disparea, daca ceilalti nu v-ar mai da darurile lor.

Nu va retineti, ci dati darurile voastre tuturor. Nu faceti greseala de a crede ca nu aveti daruri de oferit. Fiecare dintre voi are un dar. Insa nu comparati darul vostru cu darurile celorlalti, pentru ca nu ati putea face o evaluare corecta.

Darul vostru va aduce bucurie voua însiva si aduce bucurie celorlalti. Daca nu exista bucurie în viata voastra, asta se întâmpla deoarece voi nu va oferiti darul. Nu aveti încredere în el. Nu faceti în asa fel încât acest dar sa se manifeste în mod activ în viata voastra.

Toate darurile sunt exprimari creatoare ale sinelui. Ele reveleaza sinele. Ele darâma barierele separarii si le permit celorlalti sa stie cine sunteti voi. A crea înseamna a da forma unei constiente interioare. Aceasta constienta nu exista în lume, în modul în care o exprimati voi. Voi o exprimati într-un mod unic, autentic.

Aceasta exprimare este proaspata, cinstita, provenita din propria voastra experienta. O persoana creatoare nu primeste îndrumari din afara. Ea nu imita forme prestabilite. Ea asculta la ce spune vocea interioara.

E posibil ca sa priveasca cu atentie lumea. Chiar sa o studieze si sa o analizeze. Dar, apoi, ea interiorizeaza ceea ce vede. Preia totul si îl prelucreaza. II priveste în lumina propriei experiente. Simte totul. îsi asuma totul. Totul îi apartine. Apoi, da totul înapoi. Iar ceea ce da înapoi este propria ei viziune, perspectiva ei unica. Povestea ei.

Iar daca este o persoana cinstita, ceilalti îi vor raspunde – deoarece povestea ei va fi si povestea lor. Vor împartasi împreuna aceeasi viziune, pentru o clipa, pentru o zi, pentru o saptamâna sau chiar mai mult. Altii îi vor sprijini activitatea creatoare, sprijinul lor îi vor face munca mai usoara. Energia pe care o foloseste va începe sa se întoarca înapoi la ea. Se va simti apreciata, pe plan emotional si financiar. Este un proces frumos.

Probabil ca ati încercat acest lucru si ati cules roadele. Probabil ca înca va luptati sa va manifestati darul. „Cu ce gresesc?” va întrebati voi. „De ce nu ma sprijina universul?” Raspunsul este simplu. Fie ca ceea ce încercati sa manifestati nu este darul vostru, fie nu credeti suficient în acest dar. „Pai de unde sa stiu?” va întrebati voi. întrebati-va: „Fac eu oare acest lucru deoarece îmi produce cea mai mare bucurie, sau deoarece caut aprobarea celorlalti?”

Daca actiunea voastra nu este facuta cu bucurie, ea nu va aduce fericire nici voua însiva si nici celorlalti. E posibil sa reusiti, sau sa nu reusiti – oricum fericirea nu va fi prezenta. Prospera la toate nivelurile numai ceea ce vine, cu mult entuziasm, din inima voastra. Numai ceea ce iubiti îi va atinge pe ceilalti si va aduce pretuirea adevarata, asa cum va doriti.

Pretuirea si aprobarea sunt doua lucruri complet diferite. Pretuirea este o curgere naturala si spontana de energie înapoi catre tine, atunci când altii se simt conectati la tine si la povestea ta. Nu poti sa faci nimic pentru a grabi aprecierea, decât sa fii tu însuti si sa spui adevarul. Pur si simplu, nu poti controla ceea ce vine înapoi catre tine.

Când ai împartasit cu altii în mod autentic, se întoarce întotdeauna ceva esential. E posibil sa nu arate asa cum te-ai astepta, deoarece ego-ul tau nu cauta pretuire, ci aprobare. Goana dupa aprobare se bazeaza pe convingerea ca tu nu esti destul. Vrei ca ceilalti sa-ti dea dragostea care simti ca-ti lipseste în viata. Cautarea este inutila. Daca te simti gol pe dinauntru si cauti sa fii umplut din afara, ceilalti se vor simti atacati. Ei vor simti cererea ta de a fi apreciat ca pe o impunere. Ei vor fi respinsi sau neacceptati. Apoi, se vor simti înca si mai goliti, respinsi si abuzati.

Energia nu se poate întoarce la tine, decât daca si pâna când nu emiti energie. A emite o pretentie nu înseamna a emite energie. înseamna a emite un vid care suge energia celorlalti. El striga catre lume: „Am nevoie de aprecierea voastra deoarece eu nu ma apreciez pe mine însumi. Atâta timp cât nu te iubesti si nu te apreciezi pe tine însuti, ceilalti nu-ti vor primi darul, indiferent de cât de tare te straduesti sa-l dai.

Emiterea de energie înseamna a te lua pe tine însuti în serios, dar nu mult prea în serios. înseamna a te evalua suficient, pentru a fi dornic sa împarti cu ceilalti. Nu înseamna a-i ataca pe ceilalti cu darurile tale. Atunci când te astepti la foarte multe în privinta modului în care oamenii ar trebui sa-ti primeasca darurile, primirea lor devine aproape imposibila.

Daca-ti pretuiesti darul, nu conteaza cum îl primesc ceilalti. Chiar daca ei nu-ti dau un raspuns pozitiv, nu te vei lasa convins sa nu-l mai oferi, iarasi si iarasi. Fericirea si împlinirea personala provin din legamântul pe care-l faci cu tine însuti. Acest legamânt va fi testat tot timpul.
Iarasi si iarasi, universul îti va cere sa oferi darul, chiar si atunci când esti confruntat cu critica, scepticism sau aparenta lipsa de pretuire. Si, de fiecare data când apare respingerea, vei fi confruntat cu întrebarea: „Sa mai fac asta înca o data?”

Daca darul este neautentic, mai devreme sau mai târziu vei înceta sa-l mai oferi. îti va deveni clar ca, atunci când îti oferi serviciile, niciodata nu primesti ceea ce vrei sa primesti. îti va deveni clar ca oferirea acestor servicii este un mod prin care te pedepsesti. Asa ca vei înceta de a te mai agresa pe tine însuti, oferind un dar care nu te mai reprezinta.

Pe de alta parte, daca darul este autentic, vei învata din esecul si respingerea aparenta. Vei învata sa-ti pretuiesti mai profund darul si sa-l oferi într-un mod mai autentic. Treptat, vei înceta de a-i mai agresa pe alti oameni cu darul tau si vei începe sa creezi un mediu mai plin de iubire în care darul sa poata fi oferit si primit.

Un dar autentic va creste, pe masura ce ai încredere în el. Nu acelasi lucru se întâmpla si cu unul fals. Primul este darul Spiritului si este responsabilitatea ta sa-l îngrijesti pentru ca el sa existe. Cel de-al doilea este ceva la care ego-ul tau se asteapta si care, mai devreme sau mai târziu, trebuie sa cedeze – daca e sa apara adevaratele tale daruri.
Unul este cel care aduce pretuire, care adânceste apropierea si legatura cu ceilalti. Celalalt aduce aprobare sau respingere amândoua însemnând izolare, durere si umilinta.

Prin urmare, întreaba-te: „Oare caut eu aprobare? Umblu dupa mângâierea pe care nu vreau sa mi-o acord mie însumi? Ma iubesc si ma pretuiesc chiar acum, sau caut dragoste care sa vina de la altii – pentru ca astfel sa stiu ca totul este în regula cu mine?”
Intreaba-te: „Am eu suficienta încredere în darul meu? Sunt eu prea putin încrezator si ascund lumina din mine, sau sunt prea încrezator si îi agresez pe ceilalti cu darul meu?
Raspunsuri cinstite la aceste întrebari vor anihila orice confuzie pe care o aveti în privinta acestei probleme.

Paul Ferrini
Sursa articol Energie Pozitiva

Iubire fara conditii

Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Eşti obişnuit să găseşti binele alături de rău. „Acesta e bun, acela e rău.” Aşa arată modul tău de a te judeca pe tine şi de a l judeca pe aproapele tău. El nu îţi va aduce niciodată pace. Aproapele tău nu este bun sau rău - şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine - poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine - dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chinui pe tine însuţi sau pe alţii. Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta' înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli. Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate. Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit. Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare - deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti! Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere? Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica. Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău? O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează continuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi. ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştientei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfăşoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor. Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge. Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta. Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită. Ea nu este niciodată exclusivă. Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii. Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii. Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău. Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta. Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările - dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să-l denaturezi. Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu-l condamna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune. Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia. Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Mărturiseşte: „Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot vedea corect.” Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea. Încredinţează-mi mie aceste judecăţi. Spune adevărul: „Iisuse, nu-l pot vedea corect pe acest seamăn al meu, deoarece îl judec. Ajută-mă să mă dezbar de judecăţile mele şi să înţeleg ce frici sunt scoase la iveală în mine de către comportamentul său.” Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi. Iată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate. Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să suferi, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti perfect, decât să recunoşti că, în cazul ăsta, eşti un învăţăcel. Ce orgoliu de neînţeles! Cum pot lua de mână pe cineva care, în pofida durerii sale, insistă că e perfect? Nu te pot ajuta, dacă nu mă laşi să o fac. A greşi nu este un lucru atât de îngrozitor. Greşeala nu te va deposeda de iubire şi de acceptare. Tu aşa crezi, dar asta nu e decât o închipuire. Ceea ce te privează de iubire este insistenţa că faci ceea ce trebuie, atunci când, de fapt, nu faci. Asta împiedică intervenţia corectivă. Încearcă, te rog, să înţelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „rău”, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „bun”. Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât şi ceea ce nu trebuie, de sute de ori în cursul unei singure zile. Îţi spun că nu poţi număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământeşti. Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală? Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recunoşti că ai făcut o greşeală, nu te pot ajuta s-o corectezi. Dar, admite-ţi greşeala şi corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea. Aceasta e calea pe care ţi-am pregătit-o. Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci - ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie. Cei care cer corecţia - o vor primi. Nu pentru că sunt mai buni decât alţii, ci, pur şi simplu, pentru faptul că o cer. Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile. Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu. Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să Ie-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii. Iată ce-ţi cer eu. E simplu, nu-i aşa? E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda. O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti să vii acasă. Un fragment din "Iubire fara conditii" de Paul Ferrini. Puteti citi intreaga carte aici :

Ferrini, Paul - Iubire fara conditii

In josul paginii veti gasi mai multe carti pe care eu le-am citit si care mi-au placut