Facebook Like
EMAG
sâmbătă, 5 aprilie 2014
marți, 22 octombrie 2013
marți, 30 octombrie 2012
Iertarea autentica
Iertarea autentica si reconcilierea sunt tranzactii intre doua persoane care sunt inlesnite de scuze. Unii oameni, cu precadere in societatile crestine, propovaduiesc iertarea fara scuze prealabile. Adesea citeaza cuvintele lui Iisus, „Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.”, (Matei 6:15). Astfel, ei spun sotiei al carei sot nu a fost credincios si isi continua relatia adulterina: „Trebuie sa-l ierti, altfel nici Dumnezeu nu te va ierta pe tine.” O astfel de interpretare a invataturilor lui Iisus este in dezacord cu restul invataturilor biblice despre iertare. Crestinului i se spune sa-i ierte pe ceilalti in aceeasi masură in care Dumnezeu ne iarta pe noi. Cum ne iarta Dumnezeu? Scripturile ne spun ca daca ne marturisim pacatele, Dumenzeu ne va ierta. Nimic in Vechiul sau Noul Testament nu sugereaza ca Dumnezeu iarta pacatele oamenilor care nu marturisesc si nu se pocaiesc pentru pacatele lor.
Atunci cand un pastor incurajeaza o sotie sa-si ierte sotul ratacitor cata vreme el continua in faradelegile sale, acel om ii cere in fapt ceva ce Dumnezeu Insusi nu ii cere. Invataturile lui Iisus ne spun sa fim intotdeauna dispusi sa iertam, asa cum si Dumnezeu este intotdeauna dispus sa ii ierte pe cei care se pocaiesc. Unii vor obiecta la aceasta idee, indicand ca Iisus i-a iertat pe cei care L-au ucis. Dar nu asta ne spun Scripturile. Ci faptul ca Iisus s-a rugat „Iarta-i Tata ca nu stiu ce fac.”, (Luca 23:34).
Iisus si-a exprimat compasiunea si dorinta de a-Si vedea ucigasii iertati. Aceasta ar trebui sa fie si dorinta si rugaciunea noastra. Dar iertarea lor a venit mai tarziu cand si-au dat seama ca il omorasera cu adevarat pe Fiul lui Dumnezeu. Autor: psihoterapeut Gina Chiriac Iertarea autentica si reconcilierea sunt tranzactii intre doua persoane care sunt inlesnite de scuze. Unii oameni, cu precadere in societatile crestine, propovaduiesc iertarea fara scuze prealabile. Adesea citeaza cuvintele lui Iisus, „Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.”, (Matei 6:15).
Astfel, ei spun sotiei al carei sot nu a fost credincios si isi continua relatia adulterina: „Trebuie sa-l ierti, altfel nici Dumnezeu nu te va ierta pe tine.” O astfel de interpretare a invataturilor lui Iisus este in dezacord cu restul invataturilor biblice despre iertare. Crestinului i se spune sa-i ierte pe ceilalti in aceeasi masură in care Dumnezeu ne iarta pe noi. Cum ne iarta Dumnezeu? Scripturile ne spun ca daca ne marturisim pacatele, Dumenzeu ne va ierta. Nimic in Vechiul sau Noul Testament nu sugereaza ca Dumnezeu iarta pacatele oamenilor care nu marturisesc si nu se pocaiesc pentru pacatele lor.
Atunci cand un pastor incurajeaza o sotie sa-si ierte sotul ratacitor cata vreme el continua in faradelegile sale, acel om ii cere in fapt ceva ce Dumnezeu Insusi nu ii cere. Invataturile lui Iisus ne spun sa fim intotdeauna dispusi sa iertam, asa cum si Dumnezeu este intotdeauna dispus sa ii ierte pe cei care se pocaiesc. Unii vor obiecta la aceasta idee, indicand ca Iisus i-a iertat pe cei care L-au ucis. Dar nu asta ne spun Scripturile. Ci faptul ca Iisus s-a rugat „Iarta-i Tata ca nu stiu ce fac.”, (Luca 23:34). Iisus si-a exprimat compasiunea si dorinta de a-Si vedea ucigasii iertati. Aceasta ar trebui sa fie si dorinta si rugaciunea noastra. Dar iertarea lor a venit mai tarziu cand si-au dat seama ca il omorasera cu adevarat pe Fiul lui Dumnezeu.
Iertarea fara scuze prealabile este adesea incurajata pentru beneficiul celui care iarta si mai putin pentru beneficiul celui care a gresit. O asemenea iartare nu duce la reconciliere. Cand nu exista scuze, crestinul este incurajat sa lase persoana respectiva in seama lui Dumnezeu pentru judecata si sa-si lase furia lui Dumnezeu prin indelunga rabdare. Dietrich Bonhoeffer, marele teolog care a fost martirizat de catre nezisti intr-un lagar de concentrare in 1945, argumenta impotriva „propovaduirii iertarii fara a cere pocainta.” El se referea la acest fenomen ca la o „iertare ieftina... care duce la justificarea pacatosului pocait.”
Iertarea autentica da la o parte bariera care fusese creata de catre ofensa si deschide usa recastigarii increderii in timp. Daca relatia fusese calda si intima inainte de ofensa, dragostea poate fi restabilita. Daca relatia era doar una formala, poate atinge nivelele superioare prin procesul dinamic al iertarii. Daca ofensa a fost comisa de catre o persoana straina, nu exista nicio relatie de refacut.
Atunci cand ne cerem scuze, ne acceptam responsabilitatea pentru comportament, incercand sa ne revansam fata de persoana fata de care am gresit. Scuzele autentice deschid usa posibilitatii de iertare si reconciliere. Apoi putem continua sa ne construim relatia. Fara scuze, greseala ramane ca o bariera si calitatea relatiei se diminueaza. Relatiile bune sunt intotdeauna marcate de catre o dorinta de a-ti cere scuze, de a ierta si de a te reconcilia. Motivul pentru care multe relatii sunt reci si distante este faptul ca nu vream sa ne cerem scuze.
Scuzele sincere usureaza o constiinta incarcata. Imaginati-va constiinta ca fiind un recipient de cinci galoane (un galon = 3,8 litri) pe care il duceti in spate.De fiecare data cand gresiti fata de cineva ca si cum ati turna un galon de lichid in constiinta voastra. Trei sau patru greseli si constiinta incepe sa se umple – si devine apasatoare. O constiinta incarcata atrage dupa sine sentimente de vinovatie si rusine. Singurul mod eficient de a-ti usura constiinta este sa-ti ceri iertare fata de Dumnezeu si fata de persoana careia i-ai gresit. Cand ai făcut acest lucru, posi sa-L privesti in fata pe Dumnezeu, poti sa te privesti in oglinda si poti sa privesti in ochi cealalta persoana; nu pentru ca esti perfect ci pentru ca esti dispus sa-ti asumi responsabilitatea pentru propriile greseli.
Poate ca am invatat sau nu arta de a ne cere scuze cand eram copii. In familiile sanatoase, parintii isi invata copiii sa-si ceara scuze. Totusi, multi copii cresc in familii disfunctionale unde durerea, furia si amaraciunea sunt un mod de viata si nimeni nu-si cere scuze niciodata. Vestea buna este ca arta de a-si cere scuze poate fi invatata. Din cercetările efectuate s-a descoprit ca exista cinci aspecte fundamentale ale unei scuze: exprimarea regretului – „Imi pare rau”, acceptarea responsabilitatii – „Am gresit”, indreptarea greselii – „Cum pot sa ma recompensez fata de tine?”, angajamentul sincer – „Voi incerca sa nu mai fac asta”, solicitarea iertarii – „Te rog sa ma ierti”.
Fiecare dintre ele sunt importante, iar cheia unei relatii de succes este sa invatam limbajul scuzelor celeilalte persoane si sa fim dispusi sa-l vorbim. Cand vorbesti limbajul ei de baza este mai usor sa te ierte cu adevarat.
Autor: psihoterapeut Gina Chiriac
Patru pasi catre intentie
- Disciplina constituie prima etapa. Pentru a invata o noua sarcina, trebuie sa va antrenati corpul sa actioneze asa cum doresc gandurile. Deci, eliminarea identificarii cu eul nu inseamna incetarea relatiei cu trupul, ci, mai curand, antrenarea corpului pentru activarea dorintelor. Aceasta se poate face prin practica, exercitiu, deprinderi, alimentatie sanatoasa, si asa mai departe.
- Intelepciunea este a doua etapa. Alaturi de disciplina, intelepciunea va cultiva capacitatea de concentrare si rabdarea de care aveti nevoie pentru a va armoniza gandurile, intelectul si sentimentele cu lucrarea trupului. Le spunem copiilor, cand ii trimitem la scoala: „Fiti disciplinat” si „Folositi-va mintea” si numim aceasta educatie, dar suntem departe de maiestrie.
- Iubirea este etapa a treia. Dupa ce va disciplinati corpul cu intelepciune si intelectul prin studierea unei sarcini, procesul maiestriei implica sa iubiti ceea ce faceti si sa faceti ceea ce iubiti. In sectorul comercial aceasta inseamna sa te indragostesti de ceea ce oferi; apoi iti vinzi dragostea sau entuziasmul potentialilor clienti. Cand inveti sa joci tenis, este nevoie sa exersezi toate miscarile si, in acelasi timp, sa studiezi strategiile de joc. Trebuie, de asemenea, sa te bucuri de senzatia pe care ti-o da lovirea mingii si de faptul ca te afli pe teren – ca si de toate celelalte lucruri legate de joc.
- Abandonul de sine este etapa a patra. Acesta este locul intentiei. Aici nu mai comanda trupul si mintea si patrundeti in intentie. „Exista in univers o forta incomensurabila, indescriptibila, pe care samanii o numesc intentie, si absolut tot ceea ce exista in cosmos este conectat la intentieprintr-o veriga de legatura”, este felul in care o descrie Carlos Castaneda. Te relaxezi si te lasi purtat de aceeasi putere ce transforma ghindele in stejari, florile in mere si particulele microscopice in fiinte umane. Creati-va, asadar, propria veriga de legatrua unica. Intregul cosmos va include pe dumneavoastra si sinele dumneavoastra disciplinat, intelept, iubitor, precum si toate gandurile si sentimentele pe care le nutriti. Cand va abandonati, aveti parte de iluminare si va puteti consulta sufletul infinit. Atunci, puterea intentiei devine disponibila si va poate duce oriunde simtiti ca suntei menit sa mergeti.
miercuri, 4 iulie 2012
Cine suntem noi?
Destul de frecvent putem auzi: ”Sunt aşa cum sunt şi dacă cuiva nu-i place, va trebui să se obişnuiască”, ceea ce înseamnă că oamenilor nu le place să se schimbe, chiar dacă comportamentul lor dăunează celor din jur. Asociindu-ne cu propriile iluzii, trăim într-o confuzie profundă pe parcursul întregii vieţi.
Omul consideră că trăsăturile psihologice îi caracterizează propria natură. Atunci, pot oare – un temperament explosiv, impacienţa, furia, răutatea, invidia sau orice alte caracteristici – să fie natura reală a omului? Acestea nu sunt nimic altceva decât obişnuinţe dobândite pe parcursul vieţii.
Am auzit cândva o istorie despre cum un reporter a intervievat câţiva pasageri, aflaţi la aeroportul Kennedy, întrebându-i care este lucrul pe care îl cred a fi cel mai terifiant din lume. Printre multe răspunsuri, cum ar fi războaiele, dezastrele, trădarea, bolile, etc. a auzit ceva care l-a uimit enorm. Un călugăr budist, care îşi aştepta ruta, i-a răspuns în felul următor la această întrebare:
- Cine sunteţi? – a întrebat călugărul.
- Sunt John Smith – i-a răspuns jurnalistul.
- Acesta vă este numele, dar cine sunteţi, de fapt? – a întrebat din nou călugărul.
- Sunt un ziarist – a răspuns timid reporterul.
- Aceasta vă este profesia. Cine sunteţi în realitate? – insistă interlocutorul.
- Om? – a răspuns reporterul cu o întrebare.
- Aceasta este o specie, dar cine sunteţi cu adevărat? – continua să întrebe călugărul.
Ziaristul nu a ştiut ce să răspundă şi a rămas în tăcere. Atunci, călugărul i-a spus, că cel mai groaznic lucru din lume este să nu ştii cine eşti.
Când un copil vine în această lume, nu are nicio idee despre cine este şi cum ar trebui să se comporte. Cu excepţia unor capacităţi înnăscute, toate conceptele şi tipurile de comportament le asimilează observând lumea din jur. Dacă va fi o persoană lacomă sau altruistă, nobilă sau lipsită de scrupule, bună sau furioasă – va depinde, în mare măsură, de procesul lui de educaţie şi maturizare.
Atunci când copilul începe să exploreze viaţa, absoarbe absolut totul din anturajul său, asemenea unui burete. Totul – ce vede, aude şi învaţă – îi determină viziunile şi conceptele – aşa numita experienţă de viaţă. Criteriile binelui şi răului se formează sub influenţa noţiunilor societăţii. În consecinţă, oamenii le folosesc pentru a-şi ghida acţiunile pe viitor. Aceste închipuiri ne fac, de-a lungul anilor, fie fericiţi, fie suferinzi.
Totuşi, viziunile şi conceptele dobândite au variat semnificativ în funcţie de perioadele evoluţiei umanităţii. În ultimul timp însă, societatea noastră este puternic dominată de aspiraţii materiale, carieră, prosperitate – plasând conceptele de bază ale moralităţii şi relaţiilor umane pe planul doi.
Este uşor de înţeles că astfel de tendinţe creează un sistem de valori extrem de distorsionat, care camuflează esenţa adevărată a omului. Toate aceste viziuni, care sunt considerate în societatea noastră ca fiind corecte, acoperă, în mod continuu şi cu straturi apăsătoare, puritatea noastră originală.
Deci, cine suntem, în realitate?
Suntem, oare, închipuirile noaste dobândite, formate în societatea actuală? Sau, poate – suntem acea natură pură şi neschimbătoare, care este contaminată de toate aceste iluzii false? Trebuie să facem o delimitare clară între sine şi ele. Aceste concepte nu ne-au reprezentat niciodată şi, de aceea, nu trebuie să le facem loc în inimile noastre.
Celui care obţine anumite realizări în societate îi este şi mai uşor să cadă în plasa reprezentărilor false. Fiind convins de propria originalitate şi talent, poate provoca multă suferinţă sie însuşi şi celor din jur. În realitate însă, aceste succese sunt efemere şi se pot spulbera chiar în ziua imediat următoare. Nimeni nu-şi cunoaşte cu adevărat destinul, atunci de ce să ne ataşăm de astfel de lucruri? Ca să ne armonizăm statutul, trebuie să privim adânc în interior.
Deşi, criteriile de evaluare existente în societate de-a lungul timpurilor, au fost substanţial diferite, Universul îi prezintă omului anumite exigenţe neschimbate. Învăţăturile religioase din Est şi Vest şi adevăratele căi de cultivare instruiesc omul să-şi îmbunătăţească calităţile morale şi îi cer să-şi purifice sufletul şi să revină la adevarata sa natură.
Doar după ce vom abandona toate concepţiile greşite, clădite şi pietrificate în conştiinţa noastră de-a lungul vieţii, vom fi capabili să vedem lumea cu proprii noştri ochi.
Şi numai atunci vom putea înţelege, cu adevărat, cine suntem.
Sursa articol AICI
joi, 1 septembrie 2011
Daca Ai Putea Sa-ti Alegi Viitorul, Ai Face-O?
- Un articol de Rudy Ferraro -
Crezi sau nu, exista o stiinta a gandirii pentru succes. Aproape orice persoana de succes pe care o intreb despre modul in care l-a obtinut imi raspunde cam in acelasi fel: “am obtinut succesul pentru ca l-am urmarit”. Deci ce inseamna “a urmari”?
Poate cineva sa obtina un anumit lucru doar pentru ca asta urmareste? Raspunsul este “DA” insa e nevoie de inca ceva.
O viata mai buna, indiferent cum ai defini-o, nu este ceva rezervat celor bogati, norocosi sau indeajuns de speciali pentru a o merita. O viata mai buna este disponibila pentru orice persoana care vrea sa faca alegerile ce vor avea ca rezultat o astfel de viata.
Alegeri. In fiecare zi, fiecare dintre noi face sute, chiar mii de alegeri care au impact asupra vietii noastre. Alegem sa fim nervosi in trafic, sa tipam si sa ne plangem, alegem sa ne asezam sau sa ne ridicam, alegem sa cumparam, sa gandim si sa facem anumite lucruri. De cele mai multe ori nici nu ne dam seama ca luam decizii care ne afecteaza viata si totusi asta facem.
Foarte multi oameni au tendinta de a trai in trecut regretand un viitor care nu s-a intamplat. Regreta ceea ce nu au realizat, le este frica sa-si asume riscuri (fie ele chiar si marunte), detesta situatia in care se afla si isi concentreaza atentia asupra distantei enorme dintre ei si visele lor neimplinite despre o viata mai buna.
Acesti oameni absolut normali si obisnuiti traiesc cu impresia ca viata este dificila si nesatisfacatoare si ca nu pot realiza schimbarea care ii poate directiona spre rezultate mai bune.
Pentru cei mai multi, visul unei vieti mai bune ramane doar un vis, nu pentru ca n-ar avea ceea ce le este necesar pentru a reusi, ci pentru ca nu inteleg despre ei insisi cum functioneaza.
Succesul de orice fel este in mod fundamental si stiintific o chestiune de alegere. Are prea putin de-a face cu norocul, cu banii sau cu educatia si foarte mult cu felul cum ne gandim alegerile.
Dr. Edward Nuhfer, profesor de geostiinte la Universitatea de Stat California afirma ca fiecare experienta, oricat de neinsemnata, ne determina creierele sa construiasca noi cai neuronale care mai apoi sunt utilizate ca si canale pentru procesele noastre de gandire.
Aceste cai neuronale au prin constructie orientare spre succes (pot face) sau spre esec. Aceasta constructie de cai neuronale devine programarea noastra mentala. De aceea, daca ajungem sa construim prea multe cai neuronale orientate spre esec ne va fi greu sa credem ca suntem capabili de succes. E ca si cum ne-am autoprograma pentru esec, pentru neasumarea de riscuri si neincrederea in propria persoana.
Oamenii orientati spre succes au o programare orientata predominant spre succes.
Acestia sunt cei care au experimentat prin alegere o viata de succes in cele mai marunte privinte. Oamenii orientati spre succes nu au probleme in a face alegeri care le pot imbunatati viata. Ei nu stau prea mult pe ganduri inainte de a telefona directorului general al unei corporatii pentru a initia o afacere.
Oamenii orientati spre succes inteleg din experientele traite ca rezultatele unor pasi mici precum un apel telefonic, o intrebare sau o intalnire contribuie la succesul lor si ca acesti pasi marunti ii mentin pe traiectoria succesului.
Ei stiu de asemenea faptul ca acea convorbire telefonica, care nu a mers conform asteptarilor, nu are un impact la fel de critic asupra scopului urmarit cat asupra respectivului contact telefonic si de aceea ei obtin mult mai mult de atat. Ei simt ca au succes indiferent de rezultatul acelui apel telefonic.
Acest tip de gandire are ca rezultat pasi mai multi si mai desi in directia succesului.E vorba despre felul in care ne programam mintea sa gandesca pasii marunti.
Succesul este un rezultat al actiunii si actiunea este un rezultat al absentei obstacolelor iluzorii din mintea noastra.
Exista prea multe exemple de oameni care au obtinut succese enorme fara a avea educatie, pricepere sau bani ca sa putem face abstractie de conceptul de gandire orientata spre succes.
Cultura noastra ne creaza o problema majora prin faptul ca ne programeaza inca de la nastere sa credem ca “nu putem” in loc sa ne ajute sa aflam “cum putem”.
Alegerile marunte pe care le facem zi de zi sunt cheia schimbarii.
De exemplu, o persoana care vrea sa piarda in greutate nu poate alege sa fie slaba. Nu exista nici o alegere care sa aibe ca rezultat pierderea in greutate. Alegerile precum a refuza o pajitura, a deschide usa si a face o plimbare in loc de a deschide frigiderul, studierea unor articole despre fitness si sanatate sunt alegeri care au ca rezultat pierderea in greutate.
Deci, cheia este concentrarea asupra momentului prezent si asupra alegerilor pe care le putem face in acest moment in sprijinul atingerii scopului propus. Daca vrei sa reusesti, nu “decide” ca vei fi slab ci alege sa faci un pas in directia acestui scop.
Cati dintre noi n-au hotarat intr-o seara ca de a doua zi vor incepe “o viata noua” dar pana a doua zi motivatia li s-a pierdut intr-o mare de scuze?
Deciziile nu produc nimic. Alegerile momentului actual constituie temelia rezultatelor. Pentru asta exista alegerile. Realitatea este ca alegand sa alegem sau alegand sa nu facem nimic, noi totusi am facut o alegere. Si atunci de ce sa nu alegem mai degraba ceva ce ne poate conduce spre succes decat sa ne lasam viata la voia intamplarii?
Daca vrei sa-ti schimbi viata incepe sa actionezi si fa primul pas. Alegerile pe care le facem azi sunt viata pe care o vom trai maine.
luni, 13 iunie 2011
Echilibrul vorbirii și tăcerii

Un alt echilibru important pe care trebuie să-l dobîndim în viață este acela dintre vorbire și tăcere. Vorbirea articulată este semnul distinctiv al omului, este puterea ființei superioare, este calea de a transmite informație și de a dobîndi cunoaștere. Vorbirea este un liant între oameni, dar uneori poate fi și cauza dezbinării. O vorbire curată, elevată, simplă, sinceră, clară asigură stabilirea și dezvoltarea relațiilor corecte și profunde dntre oameni. Există nenumărate studii legate de vorbire, există opinii filosofice și chiar postulate teologice. Concluzia tuturor acestora este că vorbirea operează cu puteri foarte mari. Un cuvînt poate fi mai distrugător decît o bombă nucleară, un alt cuvînt poate vindeca mai mult decît toate terapiile și medicamentele cunoscute. Fiți conștienți de această putere a vorbirii și folosiți-vă de ea cu înțelepciune. În general, regulile sînt simple: vorbiți frumos, vorbiți doar atît cît este necesar și numai atunci cînd este necesar. Folosiți cuvintele doar pentru a rosti adevărul sau pentru a alina suferințele. În orice alte situații folosirea cuvintelor este o eroare și totodată un abuz care va atrage consecințe nefaste.
Tăcerea este de obicei înțeleasă ca aspectul opus al vorbirii sau, într-un sens mai larg, lipsa sunetelor. Însă tăcerea este totodată o putere, care am putea spune că, își are rădăcinile mai adînc înfipte în solul realității decît vorbirea. Vorbirea este suportul gîndurilor, pe cînd tăcerea exprimă chiar realitatea de dincolo de gînduri. În unele situații tăcerea poate fi și sursă de informație, deoarece de multe ori tăcerea transmite un mesaj și poate să facă aceasta chiar mai bine decît cuvintele. Însă tăcerea este cel mai adesea un indicator al realității de dincolo de cuvinte, este o invitație de a trece dincolo de minte, de a experimenta ceea ce nu are formă și totuși există.
Obținerea echilibrului dintre vorbire și tăcere poate fi pentru mulți oameni calea de a-și îmbunătăți în profunzime viața, de a se transforma lăuntric, de a se maturiza. Vorbirea corectă și frumoasă este semnul distinctiv al oamenilor superiori. Așa cum trebuie să fiți atenți cu hrana pe care o consumați, dacă vreți să vă bucurați de sănătate și vitalitate, la fel trebuie să fiți atenți cu vorbele pe care le rostiți dacă vreți să aveți un suflet sănătos și viu, pentru că, după cum spunea și Iisus Hristos, mai important este ceea ce iese din gura omului decît ceea ce intră!
Vorbiți cînd trebuie să vorbiți, rămîneți tăcuți cînd trebuie să rămîneți tăcuți. Dacă nu știți să distingeți între aceste momente, atunci ghidați-vă după o altă regulă, general valabilă pentru cei care se află la început pe calea artei de a trăi: vorbiți mai puțin! asculțați mai mult! pentru că, după cum spune un proverb de-al nostru: de aceea i-a dat Dumnezeu omului două urechi și o singură gură, pentru ca mai mult să asculte decît să vorbească!
Dacă vă simțiți confortabil și atunci cînd trebuie să vorbiți și atunci cînd trebuie să rămîneți în tăcere este semn că ați găsit echilibrul dintre vorbire și tăcere.
Sursa : Aici
marți, 3 mai 2011
Terapia iertarii

În urmă cu două decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea ştiinţifică cu ceea ce am putea numi, pe bună dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta în acel moment cu probleme deosebit de grave în secţia bolnavilor psihici care comiseseră crime abominabile.
Violenţa acestora era atât de mare încât, deşi purtau cătuşe la mâini şi la picioare, personalul medical se simţea serios ameninţat de aceştia, iar cei mai mulţi psihologi clinicieni obişnuiau să-şi dea demisia după aproximativ o lună de lucru cu acest gen de pacienţi.
În ciuda avertismentelor colegilor bine intenţionaţi, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel de loc, fiindcă asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, dr. Ihaleakala Hew Len a acceptat totuşi postul. Şi atunci au început să apară miracole. După numai câteva luni, s-a dovedit că în cazul multora dintre aceşti pacienţi nu mai era nevoie de cătuşe. Dozele medicaţiei au scăzut simţitor la majoritatea pacienţilor şi chiar s-au sistat în cazul unora. După patru ani, pavilionul a trebuit să fie închis din lipsă de... pacienţi violenţi.
Partea cea mai interesantă este că în aceşti patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuţii săi pacienţi. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut! Cerinţele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou şi acces la dosarele criminalilor spitalizaţi.
Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane, a declarat ulterior dr. Len. Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine."
În prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind aceasta metodă pe mii de persoane, lucrând inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase, precum UNESCO şi Naţiunile Unite. Dr. Len deţine un doctorat în Psihologie obţinut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul sau succes ca psiholog clinician, practicilor de vindecare tradiţionale învăţate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie kahuna.
Cine sunt kahuna? În hawaiiană, huna se traduce prin secret, iar kahuna prin păstrător al tainei, cunoscător al secretului, expert, maestru. Dacă vreţi, kahuna reprezintă echivalentul meşterului în sistemul de bresle medieval. Orice meserie, artă sau meşteşug avea proprii săi kahuna. Termenul a devenit însă cunoscut ca echivalent al şamanului, vraciului, preotului. Legendele abundă în descrierea puterilor acestor kahuna, capabili să realizeze vindecări miraculoase, să influenţeze vremea, să meargă pe cărbuni încinşi, să-şi atragă prosperitatea etc.
Morrnah Nalamaku Simeona s-a numărat printre ultimii kahuna veritabili din Hawaii, fiind numită oficial în 1983 de către autorităţi drept o comoară vie a Hawaii-ului (living treasure of Hawaii). Ea a înfiinţat Foundation of I, o organizaţie nonprofit, menită să răspândească filozofia şi practicile psihologice ale vechilor kahuna, înainte ca acestea să se piardă. Metoda tradiţională învăţată de dr. Len de la Morrnah Simeona şi aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii şi nu numai, poartă denumirea de ho'oponopono, care s-ar putea traduce prin a îndrepta lucrurile, a corecta o eroare.
Metodă este extraordinar de simplă, atât de simpla încât mintea noastră, fascinată de Complex şi măiastră în a complica masiv şi inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de altă parte, în ciuda simplităţii ei, metoda are la baza principiile huna, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuţi în spiritul respectului pentru raţional şi ştiinţific.
Lumea este o reflectare a gândurilor noastre. Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau că noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se petrece în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre.
În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauză în noi înşine, nu în factorii exteriori.
• Dacă o persoană ne agresează, este util să ne amintim că ceilalţi sunt o oglindă pentru noi şi că agresivitatea respectivei persoane nu este decât proiecţia în exterior a propriei noastre agresivităţi refulate.
• Dacă şeful ne spune că nu suntem suficient de buni pentru postul pe care îl ocupam, atunci vorbele lui nu sunt decât o reflectare a ceea ce noi înşine gândim în sinea noastră despre noi.
• Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că, pentru kahuna, trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată.
Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată, declara cu umor dr. Len. Te pot omorî, asta-i tot.
În viziunea unui kahuna, mintea este asemeni unei grădini, iar gândurile asemeni unor seminţe. Ele încolţesc şi dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantam în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boala pot fi corectate, lucrând asupra ta. Nu este nevoie să cauţi răspunsuri sau ajutor în afara ta. Şi nimeni nu îţi poate oferi informaţii mai relevante decât cele pe care le poţi obţine singur, căutând în tine însuţi, susţine Morrnah Simeona.
Pentru kahuna, circumstanţele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă. Starea de sănătate sau de boală, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eşecul nostru ori al celor din jurul nostru reflecta nivelul de conştiinţă la care am ajuns.
Dacă nivelul nostru de conştiinţă se modifică, circumstanţele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ, dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se petrece în viaţa noastră, pentru tot ce se petrece în jurul nostru.
Vindecarea ori schimbarea începe cu asumarea responsabilităţii. Ce înseamnă să ne asumăm 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se petrece în viaţa noastră?
Înseamnă să accepţi faptul că tu însuţi – şi nimeni altcineva – eşti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăieşti, afirma dr. Len, conştient că declaraţia să poate fi şocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor.
O idee foarte greu de digerat, într-o societate în care ne-am obişnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alţii pentru ce nu merge în viaţa noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă. Mai mult, această idee este greu de acceptat şi de către persoanele considerate supraresponsabile. Căci una este să îţi asumi responsabilitatea propriilor acţiuni şi alta este să îţi asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face şi cu care singura legătura pe care o ai este că locuiţi împreună în acelaşi oraş.
Mulţi psihologi ar spune că o astfel de gândire nu face decât să ne culpabilizeze în mod excesiv.
Accesul la miracol şi, implicit, la supraconştient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocentei, nu despre cultivarea infantilităţii. Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa, dar şi-au accentuat infantilitatea, prin evitarea sistematică a asumării responsabilităţii. Kahuna afirma că, reinstaurând inocenta – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal – viaţa noastră se poate schimba radical.
Nu vă faceţi probleme. Întreaga lume este creaţia ta şi acest lucru trebuie luat ad litteram, afirma dr. Len.
Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui, doar pentru faptul că aceştia apăruseră în viaţa sa.
Problemele lor erau creaţia să şi, de aceea, tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui însuşi, să şteargă el însuşi gândurile care le-au generat. Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleaşi concluzii. Asta înseamnă că dacă copiii noştri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am făcut că acel lucru să se petreacă; dacă soţul ori soţia ne înşeală, noi am atras asta.
Pare absurd. Totuşi, evenimentele din viaţa noastră actualizează amintiri, tipare de acţiune trecute şi reacţii ciudate. La urma urmei, toţi am experimentat reacţii care ne-au surprins şi pe noi, şi pe cei care ne cunoşteau foarte bine – reacţii în care parcă nu eram noi înşine, nu-i aşa? Dacă te confrunţi cu o problemă, o situaţie limita, un necaz, o suferinţă, întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui automat este: ce anume din ceea ce se petrece în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie să ştergi gândurile care au produs respectiva problema.
Dar cum putem şti care gânduri au creat-o? Nu vă faceţi probleme, spune dr. Len. O parte din voi ştie. Trebuie doar să-i daţi permisiunea să o facă."Când judec o persoană, acea persoană devine un "prizonier al gândurilor mele".
Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru kahuna aceasta nu este o metaforă. Este o realitate. În viziunea lor – care este comună cu cea a tuturor religiilor – Dumnezeu a creat fiinţe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce există în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul.
Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. Lumea este ceea ce credem că este, afirma Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internaţională în materie de huna. Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleaşi concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacţionează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepţie asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepţiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanţele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.
În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un prizonier al gândurilor mele. Asta înseamnă că el tinde să se conformeze percepţiei mele şi, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în aşa fel încât să-mi confirme percepţia despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecinţă a ceea ce gândesc despre ea şi trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.
Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Aşa stând lucrurile, atunci poate că nu ar trebui să ne mire foarte mult ca dr. Len şi-a vindecat pacienţii, lucrând doar asupra lui însuşi.
Ce a făcut exact doctorul Len pentru a-şi vindeca pacienţii? Am repetat încontinuu: Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă, a declarat senin dr. Len. Asta-i tot.
De-a dreptul şocant! Bănuiesc că doctorului Len îi place să şocheze, să surpinda printr-o lovitură puternică şi neaşteptată, rutina noastră mentală. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinşi în rutină unor programe care rulează inconştient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susţine cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că "o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o".
CERE-ŢI IERTARE
De aceea, nu trebuie decât să conştientizezi problema pe care o resimţi la nivel fizic, emoţional, mental etc., apoi să începi să îţi purifici gândirea care a atras-o, printr-un proces de căinţa şi iertare.
„Te rog, iartă-mă că te-am făcut prizonierul gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ţi-am influenţat în mod distructiv comportamentul” . Aşa este în creştinism: ruga trebuie precedată de căinţa şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conştientul: să se căiască şi să ceară iertare. Restul este treaba supraconstientului, el este armonizatorul, vindecătorul. Suntem prizonierii propriei minţi şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte – temnicerul însuşi.
Cum te poţi ajuta în viaţa de zi cu zi?
Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situaţii: când suntem bolnavi, când cineva apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.
Dacă problema ţine de sănătate, atunci putem spune trupului:
Îmi pare rău că ţi-am făcut rău prin gândurile mele negative. Te rog, iartă-mă.
Şi repetam acest lucru cu sinceritate, până problema dispare.
Dacă copilul are probleme la scoală, putem repeta mental:
Îmi pare rău că ţi-am creat aceste probleme prin gândurile mele. Te rog, iartă-mă.
Este esenţial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecinţa imediată este un sentiment de iubire, iar dr. Len şi Morrnah Simeona declara că acesta este un semnal că vindecarea a început.
Probabil că la o primă citire vei respinge aceste lucruri, pe motivul că sunt prostii, poveşti de adormit copiii. Dar kahuna afirma că supraconstientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante. Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretenţioase, deştepte, intelectualizate nu ajung la pacienţi.
Accesul la miracol, şi implicit, la supraconstient nu este posibil, decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocentei, nu despre cultivarea infantilităţii. Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa, dar şi-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilităţii.
Kahuna afirma că, reinstaurând inocenta – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal – viaţa noastră se poate schimba radical: renunţăm la a ne complica viaţa inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptam mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relaţiilor noastre se îmbunătăţeşte semnificativ.
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în faza terminală şi a descris experienţele şi concluziile sale în două cărţi devenite best-seller-uri.
Una dintre ele se numeşte The Four Things that Matter Most (Cele ce patru lucruri, care contează cel mai mult) şi se referă la cele mai frecvente declaraţii pe care bolnavii le fac celor apropiaţi pe patul de moarte. Acestea sunt:
IARTĂ-MĂ
TE IERT
MULŢUMESC
TE IUBESC
Dr. Ira Bylock considera că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste afirmaţii pozitive care, în opinia sa, au un potenţial imens în a ne vindeca relaţiile şi în a ne transforma profund viaţa.
Continuarea o gasiti in format doc. la link-ul postat mai jos, la rubrica :
Carti Format .doc

