Despre iubire sau ... "La inceput dai din ceea ce stii, apoi dai din ceea ce esti"

Suflete drag,
 

Cuvintele de mai sus ii apartin parintelui Arsenie Boca. Consider ca ele mi-au ghidat o mare parte din Lucrarea pe care am desfasurat-o de-a lungul anilor care au trecut.
 
Pe parcursul cursurilor si seminariilor pe care le-am tinut am reusit sa dau startul unui proces de vindecare in sufletele mai multor oameni. Insa munca pe care am desfasurat-o a reprezentat impulsul catre schimbarea celor care au primit ghidarea mea. Un weekend petrecut la curs sau 2 ore pe saptamana la seminar au fost de fiecare data inceputul unei etape de transformare pentru cei prezenti. Insa schimbarea a continuat la nivel personal si individual.
 
Analizand starile sufletesti cu care multi oameni se confrunta in ultima vreme, am observat ca ei au nevoie sa reia legatura cu sinele lor autentic. Multe persoane se simt deconectate de Sursa si de destinul pe care il au de indeplinit in aceasta viata. Altele au nevoie sa invete sa (re)traiasca iubirea fata de propria persoana si fata de ceilalti deoarece obstacolele cu care s-au confruntat le-au lasat rani destul de adanci.

Indiferent de educatia si de experientele noastre, cu totii ne dorim sa intelegem, sa atingem si mai apoi sa ne manifestam plenar iubirea. Insa atunci cand suntem raniti, cand amprenta energetica a trecutului nostru este una dureroasa, nu mai reusim sa simtim acest sentiment minunat. Din contra, multi dintre noi devenim atat de dependenti de nefericirea noastra incat nici nu mai speram ca putem trai iubirea.

Mesajul meu despre iubire porneste de la o convingere destul de simpla: doar in momentul in care ne vom putea manifesta iubirea fata de noi insine, o vom putea revarsa si asupra celorlalti. Este nevoie sa ne continuam drumul in viata fiind intregi. Doar astfel vom putea trai un sentiment autentic de iubire si nu vom simti ca ne pierdem pe noi insine daca cineva pleaca din viata noastra. Fiind intregi, le vom da si celorlalti dreptul sa ramana intregi.

Deoarece doresc sa transmit mai departe acest mesaj profund pe care il resimt despre iubire, te anunt ca in luna iulie voi avea o surpriza pentru tine. Si pentru ca Universul stie cel mai bine cum sa aranjeze circumstantele vietii si cum sa produca intalnirea dintre doua persoane care impartasesc aceeasi viziune, tot ce iti pot spune este ca voi savarsi aceasta Lucrare alaturi de un alt ghid.

Sper ca ti-am starnit curiozitatea:)

Pana atunci, aminteste-ti ca diferenta dintre noi consta in modalitatea in care ne manifestam iubirea!

Te imbratisez cu dragoste,

Karyn Maria Taulescu
www.naturadivina.com

Alege Iubirea!

Suntem întruchiparea Iubirii 

şi purtăm chipul Dragostei

de Madisyn Taylor 

Fie ca toate deciziile tale să izvorască din dragoste pură! Şi astfel, lumea se va schimba, în chip minunat.

Iubirea este adesea înfăţişată drept opusul fricii; însă, iubirea adevărată nu este opusul niciunui lucru. Iubirea adevărată este mult mai puternică decât orice emoţie negativă; întrucât este mediul în care iau fiinţă toate lucrurile. Emoţiile negative sunt asemenea rechinilor care înoată în Oceanul Iubirii. Toate cele ce sunt - frumoase sau înfricoşătoare, hâde sau gingaşe, puternice sau mărunţele, ies la lumină, îşi îndeplinesc menirea şi apoi se dizolvă - totul înlăuntrul acestui Mare Ocean. Totodată, ele sunt plămădite din însăşi dragostea în care plutesc şi nu pot fi vreodată separate. Suntem întruchiparea acestei iubiri şi ne trăim întreaga existenţă ca Unul şi fiind Una cu Sine, indiferent dacă ştim, ori nu.

Numai iluzia că am fi separaţi de această mare dragoste, ne poate induce credinţa că orice altă alegere, în afara iubirii, are vreo noimă, sau este cu putinţă. În lumea dualităţii, a relativităţii, a pozitivului şi negativului, a întunericului şi luminii, a masculinului şi femininului, noi facem alegeri şi extragem învăţăminte din acestea - ceea ce reprezintă însăşi menirea noastră aici, pe Pământ. Totuşi, la baza acestor alegeri colaterale, se află alegerea de a fi conştienţi de ceea ce suntem - şi anume Iubire, sau de a nu fi conştienţi de esenţa noastră. Atunci când alegem să fim conştienţi de acest adevăr, noi alegem iubirea. Vom continua să fiinţăm în lumea relativităţii, a contrariilor, a alegerilor, a cauzelor şi a efectelor; de asemenea, va trebui să ne făurim calea, aici; însă, a săvârşi toate acestea, în lumina conştienţei că suntem, cu toţii, plămădiţi din această dragoste, ne va ajuta să fim mai jucăuşi, zglobii, iubitori şi înţelepţi, pe când ne făurim destinul. În cele din urmă, alegerile noastre vor pune în lumină iubirea întru care suntem cu toţii Unul, îngăduindu-le şi celor care au uitat, să revină la sursă.

În această lume, se poate aşterne, cu uşurinţă, voalul uitării, peste marea dragoste - ceea ce este o parte din motivul pentru care ne aflăm aici. Suntem aici cu scopul de a ne aminti; şi, atunci când uităm, de a ne reaminti, încă o dată ... să alegem Iubirea.

---

March 25, 2015
Choose Love
What We Are Made Of

by Madisyn Taylor

Make all decisions from pure love and the world will change.

Love is often presented as the opposite of fear, but true love is not opposite anything. True love is far more powerful than any negative emotions, as it is the environment in which all things arise. Negative emotions are like sharks swimming in the ocean of love. All things beautiful and fearful, ugly and kind, powerful and small, come into existence, do their thing, and disappear within the context of this great ocean. At the same time, they are made of the very love in which they swim and can never be separated. We are made of this love and live our whole lives at one with it, whether we know it or not.

It is only the illusion that we are separate from this great love that causes us to believe that choosing anything other than love makes sense or is even possible. In the relative, dualistic world of positive and negative, darkness and light, male and female, we make choices and we learn from them. This is exactly what we are meant to be doing here on earth. Underlying these relative choices, though, is the choice to be conscious of what we are, which is love, or to be unconscious of it. When we choose to be conscious of it, we choose love. We will still exist in the relative world of opposites and choices and cause and effect, and we will need to make our way here, but doing so with an awareness that we are all made of this love will enable us to be more playful, more joyful, more loving and wise, as we make our way. Ultimately, the choices we make will shed light on the love that makes us all one, enabling those who have forgotten to return to the source.

This world makes it easy to forget this great love, which is part of why we are here. We are here to remember and, when we forget to remember again, to choose love.

Renunțați la tot ceea ce este lipsit de iubire în voi

Relaxați-vă și primiți abundența energiei iubirii pe care ISUS o extinde către fiecare dintre voi!

Sunteți cu toții mai ferm stabiliți pe calea voastră personală către trezire, și fiecare dintre aceste căi face parte din „autostrada” care conduce umanitatea afară din iluzie, în realitatea de Acasă.

Voi toți ați ales să călătoriți la viteza care vi se potrivește cel mai bine acum, dar în orice moment voi puteți modifica această viteză, alegând să o măriți sau să o reduceți. Afluxul energiilor noi, iubitoare, care au început să curgă insistent și cu putere peste tot pe planetă, sunt încurajatoare pentru voi toți în a crește viteza  cu care vă angajați pe drumul vostru către Acasă, iar acest lucru este perfect logic.

De ce ați vrea să petreceți mai mult timp în iluzia în care ați experimentat atât de multă confuzie, frică, ba chiar haos, când vă puteți întoarce rapid Acasă, la bucuria veșnică din tărâmul divin al Tatălui vostru?

După cum știți în adâncul vostru, voi sunteți ființe divine, spirite care au o experiență fizică. Cu toate acestea, o parte din această experiență a fost să uitați cine sunteți cu adevărat. A fost o alegere pe care ați făcut-o în scopul de a vă asigura că experiența voastră fizică vi se va părea pe deplin reală, în scopul de a vă supune unor lecții pe care ați vrut să le începeți de la zero.
Dacă ați fi fost capabili să vă amintiți cine sunteți cu adevărat, lecțiile v-ar fi fost practic de foarte puțin folos, deoarece voi ați fi cunoscut deja tema la nivelul de înțelegere cel mai înalt posibil și, efectiv, nu ați mai fi avut nimic de învățat. Și binențeles că asta sună ca un nonsens, de ce v-ați ascunde cunoașterea față de voi înșivă, ca să vă întrupați ca oameni și să o reînvățați? Este, într-adevăr un paradox care duce la multă confuzie!
Iubirea din care Tatăl nostru a creat toate ființele simțitoare este o energie care este infinită, abundentă, înțeleaptă, vastă, creativă și puternică. Ea poate fi accesată și folosită în mii de feluri – feluri care, în forma voastră întrupată limitată, nu este posibil să le concepeți. Pentru ființele umane există posibilitatea de a alege să lucreze cu un singur aspect al acestei energii, sau cu un număr infinit de aspecte ale ei.
De exemplu, lucrând numai cu puterea, se  poate ajunge la dezechilibre imense în înțelegere și percepție, dacă modul în care este ea folosită și dezvoltată nu este în aliniere cu nevoia de înțelepciune, armonie, cooperare, precum și interes reciproc, atunci când se operează numai prin acest singur aspect.
Întrupându-se și având o experiență fizică pe Pământ, ființele simțitoare pot folosi diferite aspecte ale câmpului individual al energiei divine, pentru a înțelege și a învăța care sunt responsabilitățile care decurg din aceasta, și care trebuie să fie acceptate și încorporate în timpul acestei folosiri, în timp ce se asigură că, în același timp, nu pot fi generate prejudicii majore prin folosirea eronată sau omisiunea unor responsabilități care au fost neglijate sau uitate.
Practic, jocurile au fost inventate și jucate, iar consecințele care apar atunci când lecțiile prezente sunt învățate, conduc la o înțelegere și la o înțelepciune mult mai înaltă care nu ar fi putut avea loc fără prezența limitărilor pe care le presupune întruparea umană.
Devenind oameni, voi ați ales să experimentați o stare de conștiență sever limitată pentru provocările și lecțiile pe care această stare v-a permis să le întreprindeți. Face parte din starea ireală de separare, care a apărut atunci când voi ați inventat și construit iluzia și ați început, așa cum a fost, să reconstruiți aspectele voastre divine care nu vă sunt evidente ca oameni, dar care vă sunt accesibile prin rugăciune și meditație, atunci când mențineți intenția de a fi spiritual ghidați, în scopul de a vă întoarce Acasă. A reconstrui nu este chiar cuvântul potrivit, pentru că nicio parte din voi nu a fost distrusă sau demolată – fiecare aspect al vostru a fost creat nemuritor, veșnic și divin.
Experiența de a fi uman este atât de departe de adevărata voastră natură, încât reîntoarcerea la acea stare fără o pregătire adecvată ar fi șocant de deranjantă, deoarece voi încă mai dețineți amintiri ale unor atitudini și comportamente pe care vi le-ați însușit și care sunt total străine de starea iubitoare în care voi ați fost creați.
Inițial nu ar fi evident pentru voi că ceea ce vă amintiți nu este decât o stare ireală care niciodată nu s-a întâmplat, și să vedeți aspecte ale voastre atât de lipsite de iubire și aparent reale ar fi oribil de alarmant și de tulburător.
Voi sunteți ființe divine, ființe de iubire, și ar fi total de neînțeles și de reprobabil să vă vedeți mai puțin de atât, ca ființe care ar putea ca, de bunăvoie și aparent cu bucurie, să cauzeze suferință altor ființe simțitoare!
Și, în Realitate, acest lucru este într-adevăr imposibil, dar a avea amintiri aparente, amintiri ale unor lucruri, evenimente, comportamente, acțiuni care nu sunt întru totul iubitoare, și la care s-ar părea că ați luat parte, ar fi devastator pentru voi – chiar dacă ele ”nu s-au petrecut niciodată”. Să vă imaginați astfel de situații este dincolo de tărâmurile posibilității pentru ființele  cum sunteți voi. Așa că, să vă dați seama că aveți astfel de amintiri, chiar dacă ele nu sunt reale, ar fi într-adevăr șocant.
Revenind la starea voastră pe deplin conștientă și naturală – trezirea la Realitare – este ceea ce voi faceți pe măsură ce vă luptați cu confuzia și suferința din iluzie. Modul de a urma această cale este prin eliberarea din interiorul vostru a tot ceea ce este lipsit de iubire sau în ne-aliniere totală cu Iubirea – chiar și în cea mai mică măsură. Și, pe măsură ce eliberați acele aspecte ireale ale voastre care nu au făcut parte niciodată din ființa divină pe care Tatăl vostru a creat-o, amintirile atașate acestora se vor dizolva în Totalitate, astfel încât să vă puteți trezi pe deplin în strălucirea, frumusețea, pacea, armonia și Iubirea care sunt starea voastră naturală și eternă.
Calea către Acasă, garantată și divin asigurată de către mereu-iubitorul vostru Tată, este prin eliberare, prin completa eliberare a tot ceea ce nu este de la Dumnezeu. Aceasta este sarcina în care sunteți acum pe deplin angajați.
Voi sunteți ființe de Iubire care se întorc la conștientizarea acestei stări divine minunate!
 
Fratele vostru iubitor, Isus
18 Ianuarie 2013 
 

link catre articolul original

Traducere Monica Pokahttp://dincolo-de-mine-sunt-eu.blogspot.ro  

A fi in pace

 

Cum poti cunoaste pacea pacii? Intelegand diferenta dintre a fi impacat si a fi in pace. A fi impacat inseamna sa fii linistit si tacut, fara sa te misti sau sa gandesti. Dar asta contravine naturii umane, ceea ce inseamna ca trebuie sa te straduiesti sa nu faci nimic. Este in firea mintii sa gandeasca si este in firea corpului sa se miste si, desi le poti opri miscarea, acest lucru cere un efort pentru a fi impacat, ceea ce reprezinta interpretarea materiala a pacii. Este o interactiune fizica cu o energie si asta e mai degraba o impunere, decat o curgere. Exista insa un aspect superior al pacii, care implica curgerea energiei pacii si care inseamna sa fii in pace.

Sunteti in pace, atunci cand va conectati cu viata din centrul vostru, cel care reprezinta Sursa plina de Lumina, aflata in centrul fiintei voastre. Din moment ce sunteti o fiinta de Lumina, aflata intr-un corp fizic, iar natura Luminii este aceea de a fi in energia pacii, puteti sa o numiti pasnica si este impotriva naturii spiritului vostru sa stati, deoarece energia si Lumina sunt in continua miscare. A va afla in pace inseamna sa imbratisati energia pacii si sa stiti ca toate sunt conform ordinii divine, totul este bine si orice nu se afla in aliniere cu fluxul de Lumina si pace poate fi readus la pace, atunci cand ramaneti conectati cu centrul pacii voastre si sunteti in pace.

Atunci cand va concentrati asupra lui a fi in loc de a face, sunteti in pace sau in spatiul fizic al pacii. Va este greu sa faceti asta – sa opriti sporovaiala mintii, agitatia, haosul si zgomotul de care suneti inconjurati? Daca da, gasiti-va centrul pacii, imaginati-vi-l ca pe o scanteie de lumina stralucitoare din voi. Poate fi mic sau mare, oricum doriti voi sa vi-l imaginati. Atunci cand va intoarceti atentia spre interior, catre Lumina, amplificati-o spre exterior, pana cand va umple spatiul energetic, dincolo de corp, oricat de departe doriti sa o duceti. Atunci cand va inconjurati de Lumina, va aflati in pace.

Astfel, va conectati oricand la linistea din voi, atunci cand recunoasteti ca a fi in pace inseamna sa va inconjurati de energia pacii si sa stati in fluxul ei. Chiar si in mijlocul haosului, a fi in pace va permite sa gasiti calea spre calm si sa aveti claritate in fata confuziei. Pornind din energia pacii, toate optiunile pot fi luate in considerare, chiar si examinate mai atent, iar intregul potential se poate conecta cu voi, deoarece nu mai blocati curgerea energiei si miscarea, incercand sa ramaneti pe loc si sa fiti linistiti, incercand sa va opriti miscarea pentru a fi impacati. Nu conteaza cat de perturbatoare este energia din jurul vostru, puteti crea calmul in haos si puteti deveni un observator din spatiul pacii voastre.

[...]

Copyright (c) 2013 Jennifer Hoffman.

Cat de mult te iubesti cu adevarat?

       Te-ai gandit vreodata ca nu te iubesti destul? Sau esti dintre cei care considera ca a-si acorda afectiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a cautatorului de adevar este sa-i iubeasca pe ceilalti si sa se neglijeze mereu pe el insusi? Ei bine, daca gandesti asa, s-ar putea sa te inseli.

Exista autori, precum Lise Bourbeau – fondatoarea celei mai renumite scoli de dezvoltare personala din Quebec, a carei filosofie de viata este cunoscuta azi in 22 de tari si tradusa in 9 limbi – care afirma ca bolile sunt semnalul de alarma pe care corpul nostru il trage pentru a ne avertiza ca nu ne iubim suficient. Cu alte cuvinte, aglomeratia din policlinici si spitale poate fi considerata un barometru al iubirii pentru oamenii din societatea actuala. Multi dintre noi visam la sufletul pereche, la relatia care, printr-o dragoste totala si neconditionata, va umple golul dinlauntrul nostru si ne va vindeca toate ranile sufletesti! Si, totusi, nesocotim intreaga viata pe cineva care este foarte aproape si tanjeste mereu dupa iubirea noastra: ne ignoram pe noi insine!

Dobandirea unei juste iubiri de sine este un lucru esential pe calea spirituala, si nu tocmai usor de dobandit! In aceasta lume, Dumnezeu ni se reveleaza sub forma exteriorului (lumea obiectiva in care traim) si a interiorului (propriul nostru univers launtric). Pentru majoritatea oamenilor, insa, ambele ipostaze raman destul de criptice. Lumea exterioara ne insala deseori asteptarile, pare a fi amenintatoare, sau de neinteles. Pe de alta parte, universul interior risca sa ne para banal sau insuficient de elevat. Dezamagiti deopotriva de interior si de exterior, ne refugiem uneori intr-o fantasmagorica transcendenta care, speram noi, sa fie mai prietenoasa. Si, totusi, pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici si acum, chiar in noi insine, cei care suntem in aceasta clipa! A nega sau a ignora prezenta lui in noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic cu nepasare. De fapt, raportarea la interior si la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just fata de exterior, atat timp cat mentinem o atitudine distorsionata fata de noi insine! Iubirea pe care ne-o refuzam noua, le-o refuzam in acelasi timp si celorlalti! Ranile pe care ni le provocam printr-o atitudine lipsita de iubire fata de noi insine se vor reflecta si in relatiile cu exteriorul. A refuza sa te iubesti inseamna a nega (fie si inconstient) ca toate fiintele merita iubirea ta – inclusiv tu.
Foarte multe din ranile noastre sufletesti ni le provocam noi insine, prin felul nepotrivit in care ne privim. In momentul in care incepem sa ne acceptam si sa ne iubim asa cum suntem, dispar brusc o mare parte din agresiunile care ne obisnuisem sa credem ca vin din afara. Pentru simplul motiv ca violenta exterioara are nevoie de mintea noastra agresiva pentru a ajunge in interior, altfel singurul ecou pe care ni-l trezeste este compasiunea. Dimpotriva, o minte agresiva la adresa propriei fiinte ne poate rani fara oprelisti, in numeroase moduri:ganduri de neputinta, descurajare, sentimente de inferioritate, stari de revolta, frici etc. Pe masura ce ni le permitem mai des, astfel de manifestari inferioare capata forta. Mentinute timp indelungat, ajung chiar sa ne puna in rezonanta permanenta cu anumite planuri demoniace care fac in cele din urma ca aceste idei sa fie intretinute in mod spontan. Astfel, agresiunea noastra fata de noi insine creeaza bresa prin care Universul ne raneste.
Justa masura in iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobandit ca si viziunea Sinelui. Oscilam mereu intre mandrie si disperare. Cand universul nostru individual functioneaza cum ne place, luam asta drept un semn al valorii noastre personale si un motiv de mandrie. Cand nu ne mai ofera suficiente satisfactii, consideram ca nu meritam iubirea lui Dumnezeu si ne lasam cuprinsi de tristete. Astfel, val dupa val si abis dupa abis, ne petrecem intreaga viata fara a ne iubi vreodata cu adevarat. Dupa numeroase treceri de la o extrema la alta, pare sa se schiteze o cale de mijloc: autocompatimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de-a face cu Iubirea de Sine, ci, dimpotriva, provoaca tot atat de multe rani ca si orgoliul sau neincrederea in sine!

Exista multe piedici in calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial consta in ideea preconceputa ca “nu este necesar (sau moral) sa ma iubesc pe mine insumi”. Totusi, este doar un pretext pentru teama de a recunoaste ca nu suntem (deocamdata) capabili sa manifestam aceasta iubire! Fie ca e indreptata spre exterior, fie catre propria fiinta, dragostea este intotdeauna o proba de noblete interioara. Implica curaj, daruire, dilatare a constiintei! La nivel uman, cu exceptia fiintelor cu inalta viata spirituala, rareori iubirea se prezinta in forma sa pura. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea, o relatie de iubire implica intotdeauna rabdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reusim sa-i convingem pe ceilalti ca ii iubim, dar este imposibil sa nu sesizam cat de multe lacune are inca aceasta iubire. Asa incat, in ceea ce ne priveste pe noi insine, nu ne mai straduim sa ne amagim ca ne iubim, ci preferam sa argumentam ca nici nu este necesar sa o facem.
Atunci cand cautam sa dezvoltam o justa iubire de sine, ne plasam cu luciditate intr-un domeniu pe care altfel riscam sa-l parcurgem de fiecare data in stare de betie. De cele mai multe ori traim iubirea relationala, colorata sau invadata de numeroase alte sentimente, unele chiar fara legatura cu ea. Totusi, in aspectul sau ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de sine inseamna, printre altele, a patrunde in acel domeniu misterios in care iubirea exista, dar este lipsita de sentimentalisme. Aceasta este o lectie fundamentala in lipsa careia nu ne putem maturiza cu adevarat din punct de vedere afectiv. Practic, prima poveste de dragoste adevarata este cel mai usor sa o ai cu tine insuti, pentru ca pornesti din punctul in care ajungi cu celalalt abia dupa o relatie de cativa ani, cand reusesti sa spulberi multe din iluziile perfectiunii de la inceput. Si, cu toate ca probabil ti-ai spulberat de mult iluzia propriei perfectiuni, de tine nu te poti desparti! Va trebui sa mergi impreuna cu tine pana la capat.

Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o cautare sincera si continua a binelui, a armoniei, a frumusetii – pentru tine si pentru cei pe care ii iubesti! Daca aceasta cautare nu exista sau este sufocata de multe tensiuni, confuzii, aviditate, inseamna ca trebuie sa cerni cu mai multa atentie nisipul aurifer al universului tau interior. Iubirea inseamna rabdare, toleranta, transparenta... Este incantator sa inveti toate acestea in interactiunea cu ceilalti, dar daca relatiile pe care le-ai avut pana acum nu ti-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te impiedica sa incepi chiar acum, raportandu-te la tine insuti!
Primul pas ar fi sa-ti dai seama cat de mult te iubesti cu adevarat. Pentru asta ar trebui sa intelegi ca exista in tine un copil care are nevoie de rabdare, de toleranta, de incurajare, de dragoste, de tandrete… I le acorzi? Ti se intampla sa-i spui povesti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde in curand, despre cat de ghinionist este, sau ce putine sanse are sa reuseasca? Se numeste pesimism, si copilul din tine este trist si deprimat mult timp dupa ce aude asa ceva!
Uneori ii explici in amanunt nenumaratele reusite ale altora care lui “nu ii vor fi niciodata accesibile”? Acest comportament inseamna invidie si gelozie, si pe el il face sa-si piarda increderea in sine!

Il starnesti, promitandu-i mereu noi si noi placeri – pe care e clar ca nu i le poti oferi la nesfarsit? Ii trezesti astfel pofta nemasurata care il face avid si vesnic nemultumit? Ii explici uneori ca ceilalti sunt vinovati de esecurile lui si ca ar trebui sa le dea o lectie? In felul acesta il inveti ura, iar violenta care o insoteste il umple de rani adanci. In plus, ca sa mai imbunezi un pic situatia, ii spui ca nu conteaza cate indura, ca tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezesti astfel, in mod paradoxal, ii alimenteaza complexele de inferioritate! …
Toate aceste obiceiuri nefaste ii ranesc mult mai putin pe cei din jur decat pe cei care le practica. Daca ti se mai petrece uneori sa te comporti astfel cu tine insuti inseamna ca inca nu te iubesti suficient! …

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta! Tot restul – iubirea si aprecierea celorlalti, satisfactiile de tot felul, diferite idei si teorii metafizice – nu-l vor linisti decat pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va intelege ca nu a primit ce-i trebuie si va reincepe sa planga. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalti, reprosurile, ironia, violenta – fizica sau verbala – neindurarea, raceala sufleteasca, tristetea, neimplinirea, nerabdarea, imprastierea – toate acestea sunt semne care ii anunta pe ceilalti ca in tine exista un copil care plange.
O relatie de iubire intre doua fiinte care nu stiu aproape deloc sa se iubeasca pe ele insele este ca o punte ingusta peste un abis. Fiecare dintre ei spera ca celalalt va reusi miracolul sa umple golul – sa-i ofere atat de mult incat sa-l scuteasca de necesitatea de a se descoperi si iubi pe sine! Evident, este doar o himera! …

Atunci cand nu ma iubesc pe mine insumi, voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Daca nu mi le ofera, ma voi considera indreptatit sa ma supar. Daca mi le ofera din plin, dar eu nu simt ca merit cu adevarat atat de mult, voi gandi ca pur si simplu se insala, ca totusi este o persoana naiva, iar dragostea sa va incepe sa ma sufoce. De fapt, nu voi reusi niciodata sa primesc de la ceilalti mai mult decat sunt capabil sa-mi ofer eu mie. Dimpotriva, atunci cand aducem in relatiile noastre starea de implinire pe care o trezeste veritabila iubire de sine, interactiunea se stabileste pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interactiunea cu celalalt o necesitate stringenta, dureroasa, ci de revarsarea unui preaplin. In felul acesta “a darui” si “a primi” dobandesc o alta semnificatie.Atunci cand il eliberez pe celalalt de “obligatia” de a vindeca ranile pe care mi le provoc singur, prin faptul ca nu ma iubesc, ii las timp pentru a savura iubirea!

Pentru a invata sa ne iubim pe noi insine, avem nevoie sa intelegem cum se raporteaza ceilalti la noi pentru a ne iubi. Problema este ca, inca de mici, am fost invatati despre iubire numai ceea ce au reusit sa ne transmita cei apropiati – cei care aveau ei insisi propriile limitari si rani sufletesti. Pentru a depasi aceste tipare, este bine sa invatam sa ne iubim asa cum ne iubeste o fiinta foarte elevata, spre exemplu ingerul nostru pazitor.

Iata o modalitate practica: timp de o saptamana, in fiecare dimineata, il invocam mental si afectiv timp de 7 minute pe ingerul nostru pazitor si il rugam sa ne invete pe parcursul acelei zile sa ne iubim asa cum ne iubeste el. In orele care urmeaza, suntem cat mai atenti la toate manifestarile noastre, asa cum facem cand cineva spune uneori ca ne iubeste, dar actiunile sale nu dovedesc asta si cautam sa intelegem care ii sunt sentimentele reale. E necesara o observare lucida si relaxata, nu pentru a vana greseli, ci pentru a patrunde in profunzime mecanismele prin care propria minte ne face sa fim lipsiti de iubire. De fiecare data cand observam ganduri sau actiuni de natura sa ne raneasca, ii marturisim cu sinceritate ingerului nostru ca nu stim inca sa ne iubim pe noi insine si reinnoim rugamintea sa ne invete el. Vom face acelasi lucru si cand vom observa ca am intrat din greseala in situatii complicate in care ceilalti par sa ne raneasca. Fara a mai cauta sa dam vina pe ei, ne vom asuma pur si simplu faptul ca situatia respectiva se datoreaza lipsei de iubire pentru noi insine si il vom ruga cat mai des pe ingerul pazitor sa fim invatati cum sa ne iubim cu adevarat.

Unul din locurile comune ale gandirii umane este ca nu meritam iubire atunci cand gresim. De aceea, cand ne simtim vinovati, ne refuzam cu si mai multa indarjire dragostea si astfel gresim mai mult, invartindu-ne iar si iar in acelasi cerc. Totusi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care greseste (fiul risipitor) are nevoie de mai multa iubire pentru a se putea redresa. De aceea, in momentele de mare incercare, cand credem ca am gresit si asteptam sa fim pedepsiti sau ne pedepsim singuri, este necesar sa-i cerem ajutorul ingerului nostru pazitor.

Il putem invoca astfel: “Iubit inger pazitor, te rog ajuta-ma sa ma iubesc exact asa cum sunt acum: trist, speriat si confuz, pentru ca stiu ca tu ma iubesti chiar si asa si vrei sa invat si eu sa acord acest gen de iubire neconditionata mie si celorlalti!”.
Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparente. Daca nu suntem capabili sa ni-l acordam noua insine, este putin probabil ca vom reusi cu ceilalti.
Mai ales la inceputul acestei practici, este posibil sa fim uimiti cat de des ne purtam fara intelegere si iubire pentru noi insine. Dar daca perseveram, vom observa curand ca este tot mai usor sa sesizam din timp aceasta tendinta si apoi chiar sa o suspendam inainte de a declansa multe dintre obiceiurile mentale negative.

Treptat, se instaleaza o stare de siguranta, implinire si transparenta. In finalul acelei saptamani vom realiza o sinteza in care vom cauta sa sesizam cat mai clar diferentele care au aparut in modul de raportare la noi insine. Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau in zilele imediat urmatoare sa se produca transformari binefacatoare si neasteptate in modul de interactiune cu ceilalti, cu persoanele foarte apropiate, dar si cu cei pe care ii intalnim in trecere. Practicata la unison in cuplu, aceasta tehnica este de natura sa armonizeze si sa aprofundeze foarte mult relatia, ajutandu-i pe cei doi sa descopere o cu totul alta perspectiva asupra iubirii.

Iubeste-te asa cum ingerul tau pazitor te iubeste! El nu-ti raneste niciodata sufletul, pentru a-ti salva imaginea! El nu te indeamna sa fii descurajat – tocmai pentru ca iti cunoaste infinita comoara launtrica. Nu-ti sopteste niciodata ca esti neputincios, intrucat stie ca el – si multe legiuni de ingeri – sunt mereu gata sa vina in ajutorul celor care-l cer cu umilinta si credinta. Nu te ameninta ca nu te va mai iubi din cauza ca ai gresit; pentru el este evident ca, atat timp cat vei exista separat, vei continua sa gresesti. Si, de altfel, multe realizari minunate au fost obtinute “din greseala”! El nu te va privi tolerant cum perseverezi in greseala – aceasta risca sa devina o cale fara intoarcere. El nu te amageste niciodata ca meriti iubire pentru ca esti “mai presus decat altii”, caci stie cu siguranta ca in aceasta lume nici macar un graunte de nisip nu ar putea sa existe fara iubirea Tatalui.

A face pace cu tine insuti, intr-un mod plin de luciditate si dragoste, este primul pas catre veritabila cunoastere de sine care aduce simultan la suprafata culmile cele mai sublime ale personalitatii, dar si abisurile cele mai intunecate. Daca nu te iubesti cu adevarat, nu vei avea niciodata taria sa te privesti in fata, exact asa cum esti, OM – supus greselii, tentatiilor, caderilor, dar totodata capabil sa oglindesti in inima ta maretia Totului!

Paul Ferrini

Sursa :  www.terapie-prin-iubire.ro

Intre iubire si hormoni, relatii si predestinare

Vorbind cu prietenii, cunostintele si cursantii mei, am inteles cata nevoie avem sa intelegem care este calea catre mentinerea relatiei de cuplu in care iubirea si atractia sa nu se stinga dupa o anumita perioada, in care buna intelegere sa fie moneda de schimb intre parteneri si sustinerea reciproca sa fie la fel de normala ca buna ziua! Am reusit sa concluzionez in urma multor discutii ca desi suntem oameni si traim pe aceeasi planeta a aceleiasi galaxii, barbatul si femeia sunt extrem de diferiti, cu vise, aspiratii si asteptari diferite. Din nefericire, inteleg ca nu am gasit inca acea punte comuna de legatura care sa rupa barierele dintre sexe decat in perioada de inceput a unei relatii cand atractia si biochimia interioara ne seteaza creierul catre stari extatice care ne fac sa credem ca ne-am intalnit sufletul pereche langa care am putea trai  toata viata fericiti.
M-am intrebat de ce basmele atat de minunate si pline de invataminte cu care crestem si ne formam de mici, se termina in momentul in care printul o salveaza pe frumoasa, fara sa ne invete si cum au reusit cei doi sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti impreuna.
Rasfoind pe net am dat de o poveste orientala care subliniaza ceea ce neurostiinta ne arata, anume ca suntem programati conform tiparului indragostire-imperechere-separare ca dupa o anumita perioada de convietuire, sa ne pierdem interesul fata de partener daca traim cu el sub acelasi acoperis. Povestea spune ca o prinţesă s-a îndrăgostit foarte tare de un servitor necioplit şi incult, şi voia cu tot dinadinsul să se căsătorească cu el, spre ruina întregului imperiu. Marele împărat nu s-a-mpotrivit, pentru că în acest proces în care hormonii îşi fac jocurile, îndrăgostiţii oricum nu ascultă de nimeni şi nimic altceva în afară de impulsurile lor, iar dacă întâmpină rezistenţa celorlalţi, vor dori chiar mai abitir acel lucru.

Aşadar, pentru că era înţelept, tatăl a zis: „Fiica mea, sunt de acord să te căsătoreşti cu acest tânăr cu o condiţie: să petreceţi împreună o lună de zile încuiaţi într-o singură cameră. O să aveţi absolut tot ce doriţi acolo şi dacă după o lună de zile încă doreşti să te căsătoreşti cu el îţi vom face nuntă şi imperiul va fi al lui.” Prinţesa a zis fericită: „Ce e o lună de zile, cand o viaţă-ntreagă am să locuiesc cu el.” După trei zile de locuit împreună continuu, a început să zgârie la uşă ca pisica, după o săptămână se ruga de cei care aduceau de mâncare, după două săptămâni orice replică pe care o spunea el o scotea din sărite şi până la sfârşitul lunii ar fi dat orice să scape din acea veritabilă închisoare! Când împăratul cel Înţelept a descuiat uşa, prinţesa l-a îmbrăţişat şi a spus: „Am înţeles foarte bine lecţia. Nu doresc să mă căsătoresc cu el. De acum înainte, doresc să-ţi ascult mereu sfaturile.”

Exemplele acestea confirmă concluziile oamenilor de ştiinţă. E nevoie de un efort conştient şi hotărât pentru a ne depăşi nivelul instinctual, motivat doar de plăcerea şi satisfacţia personală. Altfel, acest nivel instinctual ne forţează să rămânem în limitele destinului biologic, iar stările trăite împreună, energiile pe care ni le împărtăşim şi schimburile hormonale care se trezesc automat din această trăire împreună, produc un set de hormoni care conduc la relaţii de cuplu scurte, încheiate nefericit.
Oamenii de stiinta au fost si ei atrasi de subiect si au cautat sa faca lumina in acest aspect pentru ca si ei s-au indragostit si au suferit pana la urma deziluzia unei relatii nereusite desi initial au sperat ca toata viata vor trai o romanta ca-n povesti. Exasperaţi şi revoltaţi probabil de starea cu pricina, specialiştii în biochimie şi neuroştiinţă au purces la treabă. Şi nu s-au lăsat până n-au descoperit explicaţia ştiinţifică a procesului de îndrăgostire şi a celui care duce la despărţire, ba chiar şi-au pus problema să conceapă o pastilă care să vindece suferinţele din dragoste. Concluzia lor nu e veselă deloc. Pentru individul care urmează orbeşte impulsurile speciei nu există scăpare din mecanismul îndrăgostire – împerechere – separare, programat genetic şi pus implacabil în practică de cei mai puternici neurohormoni pe care îi secretă creierul nostru. Savanţii sunt convinşi că n-avem încotro, mai devreme sau mai târziu ne confruntăm cu întregul cortegiu de amărăciuni şi durere care însoţeşte de obicei despărţirile.
De altfel, studiile arată fără dubiu că, din punct de vedere al biochimiei şi al schimburilor hormonale de la nivel cerebral, toate relaţiile de cuplu în care iubiţii nu-şi depăşesc condiţia umană instictuală au o viaţă între 2 şi 4 ani.

Ei au descoperit ca natura a programat iubiţii care rămân la nivel instinctual (MULADHARA, SWADHISTHANA şi MANIPURA CHAKRA) să-şi piardă după un timp interesul unul faţă de celălalt, indiferent ce fel de relaţie de cuplu ar avea, şi să caute (mai mult sau mai puţin conştient) să găsească pe altcineva, asigurând în felul acesta „varietatea genetică”. În folosul acestei programări sunt folosiţi cei mai puternici neurohormoni umani, produşi de creierul ancestral. Feniletilamina, oxitocina, testosteronul şi dopamina, sunt cei 4 hormoni care ajuta ca povestea de iubire sa apara puternică şi nesfârşită, viaţa sa fie idealizată, totul sa fie văzut prin ochelarii cei mai roz cu putinţă, fiinţa iubită fiind „cea mai cea”.
“ Comportamentul indus de aceste ridicări şi coborâri bruşte ale nivelului de dopamină poate fi numit „trebuie să am asta cu orice preţ”, obsesia răsplăţii mult dorite. Dacă e cazul unui iubit, suntem obsedaţi să ne întâlnim cu el iar şi iar (chiar şi atunci când chiar nu este necesar), dacă e cazul unui joc, suntem obsedaţi să ne jucăm, dacă e cazul unui viciu, suntem obsedaţi să ne dedăm lui. Producerea dopaminei la nivelul creierului este justificată de asigurarea supravieţuirii, de aceea apare la satisfacerea instinctelor primare cum ar fi foamea, setea sau sexualitatea fertilizatoare.
În lumea mamiferelor, producerea acestui hormon este limitată, însă societatea artificială în care trăim a dezvoltat multiple oportunităţi de suprastimulare a producerii de dopamină, cu toate consecinţele nefaste implicate: alcoolul, shopping-ul compulsiv, drogurile, jocurile de noroc şi, foarte recent, s-au adăugat dependenţa de televiziune, dependenţa de telenovele, dependenţa de jocuri pe calculator şi dependenţa de internet. Toate intră la satisfacerea nivelului de dopamină. Nivelul exagerat de dopamină prezent în creier generează o stare de stres, creează dependenţă, asumarea riscurilor stranii, dorinţe nesănătoase, feţişuri, anxietate, conducând chiar la schizofrenie.
Dopamina scade întotdeauna sub nivelul normal după un act erotic instinctual, iar asta distorsionează perspectiva asupra vieţii şi stârneşte sentimentul de gol lăuntric, lipsa motivaţiei interioare, incapacitatea de a iubi şi, mai presus de toate, dependenţa care implică suferinţă şi dorinţa disperată de a elimina acea suferinţă.

Sexualitatea de tip instinctual produce pendularea între cele două extreme, prea mult şi prea puţin, prinzând omul într-un carusel emoţional. Ambele extreme au efecte negative intense asupra individului şi a comportamentului său ce se reflectă negativ asupra relaţiei de cuplu.
Ca să scape din acest carusel emoţional, în care ba vede totul foarte roz şi vrea cu disperare acel lucru, ba este în depresie şi vrea cu disperare să scape de suferinţă, creierul omului secretă automat prolactină. Prolactina influenţează comportamentul de cuplu în general şi, la fel ca dopamina, ne afectează profund negativ dispoziţia interioară, ca şi cum am vedea totul prin ochelari cu sticle întunecate. Prolactina a fost denumită hormonul de stres, iar în exces induce pe termen lung sentimente de disperare, deznădejde, descurajare, viziune pesimistă şi resemnare. Ceea ce mai înainte era perceput drept fiinţa perfectă, sufletul pereche, apare acum drept bestia nesimţitoare, versus isterica nemulţumită. Defectele lui sunt subliniate arţăgos, ea vine cu pretenţii, frici şi nemulţumiri din senin, bărbatul reacţionează, de asemenea, excesiv şi furios, se simte îngrădit, sufocat, manipulat, şantajat. Cercetările neuroştiinţei demonstrează că exact aceste sentimete, în special resemnarea şi pesimismul, caracterirează relaţiile de cuplu nefericite în care unul sau ambii iubiţi îşi acceptă nefericirea şi frustrarea din consecinţe materialiste.”

Si iata-ne prinsi in relatii in care datorita necunoasterii de sine n-avem in comun cu omul despre care credeam cu cativa ani in urma ca este intreaga noastra lume, decat plata facturilor, a ratelor bancare si eventual copii. Stiinta ne spune ca este o situatie normala, ca asa suntem programati si totusi…oare chiar nu exista sorti de izbanda in ceea ce ne priveste? Poate daca barbatii ar invata sa nu se mai lase condusi numai de sfera  instinctelor primare si sa vada in femeie doar un mijloc de a-si satisface aceste nevoi si ar incepe sa si simta femeia si sa-si doreasca s-o descopere pe dea-ntregul, iar femeia ar avea curajul sa se deschida fara teama de a fi folosita, sa se manifeste conform inimii si intuitiei native…poate atunci relatiile ar arata altfel si n-ar mai fi atat de chinuitoare si schimonosite. Poate daca n-am astepta printi si printese care sa ne umple golurile si sa ne salveze de propriile temeri, care sa ne valideze ca oameni si care sa ne arate cat suntem de minunati, poate atunci am reusi sa avem relatii de calitate, pentru ca atunci ne-am cunoaste suficient de bine cat sa putem sti ce ne dorim sau nu si am avea si curajul de a actiona in acest sens. Si dupa ce ne-am iubi pe noi cu adevarat, poate atunci am putea sa ne sustinem partenerul pe drumul autocunoasterii de sine, fara gelozii inutile si el ne-ar putea sustine pe noi fara teama ca ne pierd si respectandu-ne suficient cat sa ne dam voie sa ne facem alegerile in viata, banuiesc ca acele conditii predeterminante ale programului biologic de imperechere ar fi depasite.

Nu degeaba am fost invatati ca iubirea poate depasi orice obstacol. Iubiti-va si veti fi iubiti, daruiti si veti primi! Contemplati-va, observati-va si lucrati cu voi insiva pentru a opri cascada hormanala care va predetermina comportamentele. Investiti timp si rabdare in voi si veti culege roadele propriei voastre fiinte nelimitate descoperind lumi in care singuratatea, fricile si neincrederea in sine sunt palide himere. Cautati compatibilitatea mentala, emotionala si spirituala cu partenerul de viata si nu numai pe cea fizica care se stinge. Depasiti limitarile si iubiti fara granite!
Voi ce parere aveti? Ce ne lipseste pentru a avea relatii de calitate? Ce ne impiedica sa avem ceea ce ne dorim poate cel mai mult?
In speranta ca v-am atins o parte de suflet, va imbratisez de la inima la inima. Cu drag, Io

http://holistlife.wordpress.com/2014/01/07/intre-iubire-si-hormoni-relatii-si-predestinare/

Eliberarea de cunoscut

“A năzui la siguranţă în raporturile noastre înseamnă, în mod inevitabil, a trăi în suferinţă şi frică. Această căutare a siguranţei cheamă nesiguranţa. Am găsit oare vreodată siguranţă în vreuna din relaţiile noastre? Am găsit? Cei mai mulţi oa­meni doresc siguranţă în iubire şi în a fi iubit, însă există oare iubire când fiecare îşi caută propria sa securitate, propriul său drum? Noi nu suntem iubiţi fiindcă nu ştim să iubim.

 

Ce este iubirea? Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică. “Eu îmi iubesc ţara, îl iubesc pe rege, iubesc o carte, iubesc muntele, iubesc plăcerea, îmi iubesc soţia, iubesc pe Dumnezeu.”

Este oare iubirea o idee? Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată, propovăduită, deformată în fel şi chip. Când spunem că iubim pe Dumnezeu, ce vor să însemne vorbele noastre? înseamnă că iubim o proiecţie a propriei noastre imaginaţii, îmbrăcată într-un fel de respectabilitate conformă cu ceea ce credem că este mai nobil şi mai sfânt. A spune “Îl iubesc pe Dumnezeu” este o absurditate. Când îl adorăm pe Dumnezeu, noi ne adorăm pe noi înşine – şi aceasta nu este iubire.

Fiindcă nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni,   ne-am   refugiat   în   abstracţiuni.   Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la necazurile lui.  Prin urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea? încercând să o definim? Biserica   o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva – sunt oare toate acestea ceea ce numim iubire? Desigur, aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare  existenţa unei iubiri transcendentale,  în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd decât plăcerea, dorinţa de a poseda,  concu­renţa, gelozia, dorinţa de a păstra, de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea acestor lucruri,   religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire – divină, sublimă, neprihănită.

Pretutindeni în lume oamenii aşa-zis sfinţi susţin că a privi la o femeie este ceva cu totul greşit; că nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă ai raporturi sexuale; procedând în felul acesta ei caută să-şi înăbuşe   dorinţele   care  îi  mistuie.   Dar  negând sexualitatea, ei nu fac decât să-şi astupe privirea, căci neagă întreaga frumuseţe a pământului. Ei şi-au înfometat inima şi mintea,  au devenit nişte fiinţe   uscate,   au   izgonit   frumuseţea,   pentru   ca frumuseţea este întotdeauna asociată femeii.

Poate fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea este indivizibilă?

 

Este iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi? Când o persoană spune altei persoane:”Te iubesc”, exclude prin asta iubirea pentru cei­lalţi? Este iubirea personală sau impersonală? Este iubirea morală sau imorală? Este iubirea rezervată familiei? Şi dacă iubim întreaga omenire, putem să iubim şi o anumită persoană? Este iubirea un sentiment? O emoţie? O plăcere? O dorinţă?

Toate aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod elaborat de cultura căreia îi aparţinem. Pentru a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi ideo­logiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea. A crea o separaţie între “ceea ce este” şi “ceea ce ar trebui să fie” constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.

 

Cum voi descoperi ce este această flacără numită iubire – nu cum s-o exprim, ci să înţeleg ce înseamnă ea de fapt? Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.

Aceasta este o problemă uriaşă, care priveşte întreaga omenire. Au existat mii de moduri de a defini iubirea şi eu însumi sunt prins într-un astfel de tipar, într-o reţea de lucruri care îmi fac plăcere. Prin urmare, pentru a înţelege limpede problema iubirii, n-ar trebui să încep prin a mă elibera de înclinaţiile şi de prejudecăţile mele? Iată-mă într-o stare de confuzie, sfâşiat de propriile mele dorinţe, încât îmi spun: “Mai întâi scapă de această confuzie; atunci vei descoperi, poate, ce este iubirea prin intermediul a ceea ce nu este iubire.”

 

Guvernul ne spune să mergem să ucidem pentru ţară. Să fie aceasta iubire? Religia ne cere să renunţăm la sexualitate din iubire pentru Dumnezeu. Să fie aceasta iubire? Să fie iubirea dorinţă?… Nu spuneţi nu! Pentru cei mai mulţi oameni iubirea înseamnă dorinţă: este dorinţa şi plăcerea sa, plăcerea care izvorăşte din simţuri, din ataşament sexual, din starea de deplină satisfacţie.

Eu nu sunt împotriva practicilor sexuale, dar luaţi seama la implicaţiile lor: ele vă dau pentru moment senzaţia unui abandon total şi, când vă întoarceţi din nou în dezordinea obişnuită, doriţi să se repete această stare în care nu există nici necazuri, nici probleme, nici “eu”.

 

Pretindeţi că vă iubiţi soţia. Această iubire cuprinde plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva acasă care să îngrijească de copii, care să gătească. Aveţi nevoie de această femeie care v-a dat trupul ei, emoţiile ei, încurajarea ei, un anumit sentiment de siguranţă şi de bunăstare. Apoi, deo­dată, ea se îndepărtează de voi, se plictiseşte sau vă părăseşte pentru un altul şi întregul echilibru emotiv vă este distrus. Această situaţie nefericită vă tulbură adânc, o numiţi gelozie; ea presupune suferinţă, nelinişte, ură şi violenţă. Ceea ce îi spuneţi în realitate soţiei dumneavoastră este: “Atâta vreme cât îmi aparţii, te iubesc, dar de îndată ce mă vei părăsi, te voi uri. Atâta vreme cât mă pot bizui pe tine că îmi vei satisface cerinţele sexuale şi de al gen, te voi iubi; de îndată ce nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi scoate din inima mea.”

Iată cum între două persoane apare un antagonism şi un sentiment de separaţie în care iubirea nu mai are loc. Dacă totuşi puteţi trăi cu soţia fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradic­torii, fără să vă întreţină aceste nesfârşite sfâşieri, atunci poate… poate… că veţi şti ce înseamnă iubirea, şi veţi fi liberi, în general, noi suntem sclavii persoanei de care depind plăcerile noastre; dar când iubim trebuie să fim cu desăvârşire liberi, nu numai faţă de cealaltă persoană, ci şi faţă de noi înşine.

 

Această situaţie de a aparţine cuiva, de a fi psihologic hrănit de cineva, de a depinde de cineva, presupune întotdeauna nelinişte, frică, gelozie, vinovăţie - şi câtă vreme există frică, nu există iubire; o minte copleşită de suferinţă nu va şti niciodată ce este iubirea. O stare de suferinţă, sentimentală sau emoţională, plăcerea şi dorinţa n-au nimic de-a face cu iubirea.

Iubirea nu este produsul gândirii. Gândirea fiind trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este prezentul viu. Cuvintele “voi iubi”, “iubesc” sunt lipsite de sens. Când ştiţi cu adevărat ce înseamnă a iubi, nu depindeţi de nimeni. Iubirea nu se supune. Ea este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.

 

Ştiţi oare ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva – a iubi fără ură, fără gelozie, fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte,   fără   a   compara   sau  judeca?   Când iubeşti, mai există comparaţie? Când iubeşti pe cineva cu toată inima ta,  cu tot trupul tău,  cu întreaga. ta fiinţă, mai există oare comparaţie? Când te abandonezi total acestei iubiri, “celălalt” nu mai există.

Oare există în iubire responsabilităţi şi datorii? Se foloseşte iubirea de astfel de cuvinte? Dacă faceţi ceva din datorie, există oare iubire în ceea ce faceţi? In datorie nu există iubire. Structura datoriei îl ţine pe om încătuşat şi îl distruge. Atâta vreme cât suntem siliţi să facem ceva din datorie, nu vom iubi ceea ce facem. Când este iubire, nu mai există nici datorie şi nici răspundere.

 

Din nefericire cei mai mulţi părinţi gândesc că sunt răspunzători pentru copiii lor şi sentimentul răspunderii îi determină să le spună ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce trebuie să devină. Părinţii doresc pentru copiii lor o situaţie sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte din acea respectabilitate la care ei se închină; şi mi se pare că unde se află această respectabilitate nu există iubire. Părinţii nu sunt preocupaţi decât ca odraslele lor să devină nişte burghezi perfecţi. Când îşi educă copiii ca să se adapteze societăţii, ei nu fac altceva decât să perpe­tueze conflictele, războaiele, brutalitatea. Această grijă poate fi numită iubire?

A creşte cu dragoste un copil, înseamnă a te comporta asemenea grădinarului care îşi îngrijeşte florile, le udă, le urmăreşte cu delicateţe şi gingăşie nevoile, le pune pământul cel mai bun. Dar când vă pregătiţi copiii să se încadreze în societate, îi pregătiţi ca să fie ucişi. Dacă v-aţi iubi copiii cu adevărat, n-ar mai exista războaie.

 

Dacă pierdeţi pe cineva pe care-l iubiţi, vărsaţi lacrimi amare. Le vărsaţi pentru voi înşivă sau pentru cel care a murit? Vă plângeţi pe voi înşivă sau îl plângeţi pe celălalt? Aţi plâns vreodată pe altcineva? V-aţi plâns vreodată fiul ucis pe câmpul de luptă?… Aţi plâns, bineînţeles, dar acele lacrimi au curs pentru că vă înduioşa propria voastră soartă şi nicidecum pentru că a fost ucisă o fiinţa omenească.

Dacă plângeţi pentru că vă este milă de voi înşivă, aceste lacrimi nu au nici un rost. Dacă plângeţi pentru că aţi fost lipsit de o persoană în care aţi investit multă afecţiune, înseamnă că în realitate n-a existat afecţiune. Dacă spuneţi că vă plângeţi fratele mort, atunci plângeţi pentru el. Este foarte uşor să plângeţi pentru voi gândindu-vă că el s-a dus. In aparenţă plângeţi pentru că inima vă este rănită, dar nu pentru fratele vostru suferiţi, ci pentru voi înşivă, căci sunteţi înduioşaţi de voi înşivă şi această înduioşare de sine vă împietreşte, vă determină să vă aplecaţi asupra voastră înşivă,  …

A vă plânge de milă, înseamnă oare iubire? A plânge pentru că aţi rămas singuri, pentru că aţi fost părăsiţi, pentru că nu vă mai simţiţi puternici sau pentru că soarta vă este potrivnică – întot­deauna lacrimile pe care le vărsaţi sunt pentru voi înşivă.

 

Intr-o clip,ă puteţi vedea întreaga structură şi natură a acestui biet şi mărunt lucru care este “eul”, cu lacrimile lui, cu familia lui, cu naţiunea lui, cu credinţele lui, cu religia lui, cu toată urâţenia lui; toate acestea se află în noi, şi când le vedem cu toată inima noastră şi nu doar cu mintea noastră, atunci avem cheia care pune capăt suferinţei. Suferinţa şi iubirea nu pot merge împreună, dar în lumea creştină a fost idealizată suferinţa, a fost pusă pe cruce şi adorată, dându-se astfel de înţeles că nu este cu putinţă omului să se elibereze de ea decât pe această cale. Aceasta este întreaga structură a unei societăţi bazată pe exploatare religioasă.

 

Atunci când vă întrebaţi ce este iubirea, s-ar putea să fiţi prea înfricoşaţi de răspuns pentru a-l putea accepta, căci el ar putea să provoace o răsturnare totală, ar putea sfărâma legăturile familiale. Aţi putea descoperi că nu vă iubiţi soţia, soţul sau copiii… (Dar oare îi iubiţi?)., s-ar putea ajunge până acolo încât să se prăbuşească întregul edificiu pe care vi l-aţi construit în jur, s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată la templu.

Dar dacă, în ciuda acestor lucruri, veţi dori totuşi să descoperiţi ce este iubirea, veţi vedea că frica nu este iubire, dependenţa nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesiunea şi dominarea nu sunt iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire. Iubirea nu este contrariul urii, după cum umilinţa nu este contrariul înfumurării. Dacă puteţi înlătura toate aceste lucruri, nu prin constrângere, ci îndepărtându-le, aşa cum ploaia îndepărtează praful depus de multe zile pe o frunză, atunci poate veţi reuşi să găsiţi acea minunată floare după care omul a tânjit întotdeauna.

 

Atâta timp cât n-aţi obţinut iubirea – nu doar în mici fărâme ci din belşug – atâta timp cât nu sunteţi plini de ea, lumea va fi condamnata la dezastru.  Cunoaşteţi din punct de vedere intelectual că unitatea omului este esenţială. Şi iubirea este singura cale, însă cine vă va învăţa să iubiţi? Există vreo autoritate, vreo metodă, vreun sistem care să vă poată spune cum să iubiţi? Ceea ce încearcă unii să vă spună, fiţi siguri că nu este iubire.

Aţi putea spune: ‘Voi încerca să practic iubirea; mă voi gândi zilnic la ea, mă voi strădui să fiu blând şi milos, mă voi sili să fiu atent cu ceilalţi”. Credeţi că v-aţi putea disciplina, că v-aţi putea exersa voinţa pentru a iubi? Dacă o veţi face, iubirea va zbura pe fereastră. Practicând o anumită metoda sau un anumit sistem cu scopul de a dobândi iubirea, aţi putea deveni extrem de iscusiţi sau ceva mai binevoitori, sau veţi putea ajunge la o anumită stare de non-violenţă, însă toate acestea n-au nimic în comun cu iubirea.

 

In această lume pustie şi sfâşiată nu există iubire, fiindcă plăcerea şi dorinţa joacă rolurile cele mai importante. Şi totuşi fără iubire viaţa de fiecare zi n-are nici un înţeles, fără iubire nu există frumuseţe. Frumuseţea nu se află în ceea ce poate fi văzut; nu despre frumuseţe este vorba atunci când se spune: “Iată un copac frumos, un tablou frumos, o clădire frumoasă, o femeie frumoasă.” Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima stiu ce este iubirea.

Fără iubire şi fără frumuseţe nu există virtute. Ştiţi foarte bine că   încercând   să   amelioraţi societatea sau să daţi de pomană la cei săraci nu veţi face altceva decât să adânciţi mizeria, căci în absenţa iubirii inima este plină de urâţenie şi de uscăciune. Dar când există iubire şi frumuseţe orice veţi face va fi drept,  orice veţi face va fi desăvârşit. Dacă ştiţi cum să iubiţi, atunci puteţi orice, căci cu iubire totul este cu putinţă.

 

Atingem acum un punct esenţial: putem să ajungem la iubire fără vreo disciplină, constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi chiar fără intervenţia gândirii? Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori întâlnim un frumos apus de soare?

Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură., lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală. Un om care nu  ştie ce  este pasiunea,  nu  va  cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută iubirea sau adevărul nu este   o   minte   cu   adevărat   pasionată.   A   întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.  O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de   iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.

Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.

 

Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află din­colo de tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit. Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.

 

Vă întrebaţi poate: “Dacă găsesc o astfel de iubire, ce se va întâmpla cu soţia mea, cu copiii mei, cu familia mea? Ei au nevoie de o anumită siguranţă.” Dacă vă frământaţi în felul acesta, este pentru că nu v-aţi aflat niciodată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de câmpul conştiinţei. Dacă v-aţi fi aflat acolo măcar o singură dată, n-aţi mai fi ridicat o astfel de problemă, căci aţi fi ştiut prea bine ce înseamnă acea iubire în care nu există gândire, în care nu există timp.

Poate că ceea ce vă spun vă încântă şi, într-o anumită măsură, vă produce o stare de hipnoză, dar a merge dincolo de gândire şi de timp – ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă – înseamnă a fi conştient că există o dimensiune diferită numită iubire.

Neştiind cum să ajungeţi la această sursă extraordinară, ce vă rămâne de făcut? Nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci, lăuntric, sunteţi cu desăvârşire tăcuţi, înţelegeţi oare ce înseamnă asta? înseamnă că nu mai căutaţi, că nu mai doriţi, că nu mai urmăriţi nimic - pe scurt, că nu mai există centru. Atunci există iubire.”

(Fragmente selectate din cartea: J.Krishnamurti- Eliberarea de cunoscut, Editura Herald)

 

Sursa : http://naturadivina.com/2014/01/07/eliberarea-de-cunoscut/#more-11528

Iubirea explicată

Osho, vorbind de ziua lui…

Preaiubiții mei: vă iubesc. Iubirea este mesajul meu – lăsați să fie și mesajul vostru. Iubirea este culoarea și atmosfera mea. Pentru mine, iubirea este singura religie. Toate celelalte sunt doar prostii, toate celelalte sunt doar vise care agită mintea. Iubirea este singurul lucru palpabil din viață, toate celelalte sunt iluzii. Lăsați ca iubirea să crească în voi și Dumnezeu va crește de la sine. Dacă ratezi iubirea, Îl vei pierde pe Dumnezeu și toate celelalte.

Nu exista nici o cale spre Dumnezeu, fără iubire. Dumnezeu poate fi uitat – dacă iubirea este reamintită, Dumnezeu se va întâmpla ca o consecință. Se întâmplă ca o consecință. Este parfumul iubirii și nimic altceva. De fapt nu există Dumnezeu, ci doar dumnezeire. Nu există nici o persoană ”Dumnezeu”, nicăieri. Renunță la toate atitudinile copilărești, nu mai căuta un tată. Starea de divin există, Dumnezeu nu. Când spun că starea de divin există, mă refer la faptul că orice există, este plin de Dumnezeu. Verdele copacilor, și roșul și auriul – totul este divin.
Acest țipăt de cioară și o pasăre în zbor și chicotitul unui copil și un câine lătrând – totul este divin. Nimic altceva nu există.

În momentul în care întrebi: ”Unde este Dumnezeu?”, ai pus o întrebare greșită. Pentru că Dumnezeu nu poate fi semnalat nicăieri. El nu este într-o direcție anume. El nu este un lucru anume. El nu este o ființă anume. Dumnezeu este universalitatea. Întreabă unde nu este Dumnezeu, atunci ai pus întrebarea corectă.
Dar pentru acea întrebarea corectă va trebui să pregătești solul inimii tale. La asta mă refer când vorbesc de iubire – a pregăti solul inimii tale. Dacă ești plin de iubire, lumea este plină de Dumnezeu – ele merg în paralel, ele fac parte dintr-o singură simfonie.
Dumnezeu este ecoul universului. Când ești îndrăgostit, ecoul este acolo. Când nu ești îndrăgostit, cum poate exista un ecou?  Doar tu ești cel care este reflectat din nou și din nou în milioane de moduri, tu ești cel care este aruncat înapoi în tine însuți iar și iar. Dacă ești în iubire, Dumnezeu este. Dacă nu ești în iubire, atunci ce poți să mai spui despre Dumnezeu? – nici măcar tu nu ești.
Mă gândeam ce să vă ofer astăzi? Pentru că aceasta este ziua mea de naștere, m-am întrupat în acest corp în această zi. Aceasta este ziua în care am văzut pentru prima oară verdele copacilor și albastrul cerului. Aceasta a fost ziua în care, pentru prima oară, am deschis ochii și L-am văzut pe Dumnezeu peste tot. Bineînțeles, cuvântul ”Dumnezeu” nu exista la acel moment, dar ce am văzut era Dumnezeu. Mă gândeam ce să vă ofer astăzi? Apoi mi-am amintit o vorbă a lui Buddha: SABBA DANAM DHAMMA DANANA JNATI – darul adevărului e mai presus de toate darurile. Și adevărul meu este iubirea.

Cuvântul ”adevăr” mi se pare puțin prea sec și asemnea deșertului. Nu mă simt foarte acordat cu cuvântul ”adevăr” – pare prea logic, pare prea din cap. Îți dă sentimentul filozofiei, nu al religiei.
Îți dă senzația ca și cum ai tras o concluzie – că ai ajuns la o concluzie, că a existat un silogism (procedeu logic, n.tr.) în spatele lui, argumentare și logică și raționalizare. Nu, ”adevăr” nu este cuvântul meu, ”iubire” este cuvântul meu. Iubirea este a inimii. Adevărul este parțial, doar capul tău este implicat. În iubire ești implicat ca totalitate – corpul tău, mintea ta, sufletul tău, toate sunt implicate.

Iubirea te face o unitate – și nu o uniune, ține minte, ci o unitate. Pentru că într-o uniune cei care se unesc rămân separați. Într-o unitate ei se dizolvă, devin una, se topesc unul în altul. Și acela îl numesc momentul adevărului, când iubirea ți-a dat unitate. Mai întâi, iubirea ți-a dat unitate în miezul tău cel mai intim. Atunci nu mai ești un corp, nu mai ești o minte, nu mai ești un suflet. Ești pur și simplu unul – nenumit, nedefinit, neclasificat. Nu mai ești determinat, definit, nu mai ești comprehensibil.
Un mister, o bucurie, o surpriză, o jubilare, o mare celebrare.

Mai întâi, iubirea îți dă o unitate interioară. Și când unitatea interioară a avut loc, al doilea lucru se întâmplă de la sine – nu trebuie să faci nimic în legătură cu asta. Apoi începi să intri în unitate cu tot ceea ce te înconjoară. Apoi picătura dispare în ocean și oceanul dispare în picătură. Acel moment, acel moment de orgasm între tine și întreg, este momentul în care devii un Buddha. Acel moment este momentul în care starea de Buddha îți este împărtășită. Sau, mai bine spus, îți este dezvăluită – ai fost mereu asta, fără să fii conștient.

Cuvântul meu este iubire. Așa că spun: preaiubiții mei, vă iubesc, și aș vrea să umpleți întreaga lume cu iubire. Lăsați ca asta să fie religia voastră. Nu creștinismul, nu hinduismul, nu islamismul, nu jainismul, nu budismul, ci iubirea. Iubirea, fără nici un fel de adjectiv lângă ea. Nu iubirea creștină – pentru că, cum poate iubirea să fie creștină? E atât de stupid. Cum poate iubirea să fie hindusă? E ridicol. Iubirea este pur și simplu iubire. În iubire poți să fii un Christos. În iubire poți să fii un Buddha – dar nu există o iubire budistă și nu există o iubire creștină.
În iubire dispari, mintea ta dispare. În iubire ajungi la o relaxare totală. Aceasta este învățătura mea pentru voi, eu vă învăț iubirea. Și nu există nimic mai presus de iubire.
Apoi m-am gândit că ar trebui să vă ofer ceva frumos în această zi. Și mi-am amintit de ”Cântecul Meditației” al lui Hakuin. Este un cântec foarte mic, dar un mare dar. Hakuin este unul dintre cei mai mari maeștri Zen. El conține totul: toate Bibliile și toate Coranele și toate Vedele. Un mic cântec de câteva rânduri, dar este ca o sămânță – foarte mică, dar dacă îi permiți să penetreze inima ta, poate deveni un mare copac.

Poate deveni un copac Boddhi – va avea frunziș din belșug și multă umbră și mii de oameni vor putea să stea și să se odihnească sub el. Va avea ramuri mari și multe păsări pot veni să-și facă ciub în el.
Vedeți: eu am devenit un copac. Voi sunteți oamenii care au venit să-și facă ciuburile în copacul meu. Și voi puteți deveni astfel. Toți ar trebui să devină astfel – pentru că până nu devii asta, vei continua să îți ratezi împlinirea. Până când nu devii un mare copac care a ajuns să aibe coroana sa de ramuri, flori și fructe – care este împlinit – vei rămâne în nemulțumire. Neliniștea va continua să-ți roadă inima, nefericirea va zăbovi în jurul tău. Fericirea va fi doar un cuvânt, fără să însemne nimic. Dumnezeu nu va fi decât gibberish (cuvint fără sens, n.tr.)
Când ai împlinire, atunci există grație și atunci există Dumnezeu. În împlnirea ta ajungi să realizezi binecuvântarea existenței.

Acesta este un cântec al meditației. Hakuin l-a intitulat ”cântec” – da, este un cântec. Dacă meditația este fără cântec, e ca și moartă – nu pulsează, nu respiră. Este un cântec și un dans:  cântă-l și dansează-l. Nu te gândi la el – atunci vei rata mesajele și vei rata conținutul său. Vei  găsi acest cântec și înțelesul său numai atunci când cânți și dansezi. Când muzica vieții a pus stăpânire pe tine, te-a posedat.

Cântecul lui Hakuin este atât de mic și totuși atât de vast, este de necrezut. Cum poate un om condensa atât de mult adevăr și atât de multă iubire și atât de multă viziune în atât de puține cuvinte? Dar Hakuin a fost un om al cuvintelor puține, un om al tăcerii. Ani de zile el nu a vorbit deloc, și apoi spunea câte un cuvânt sau două.
Odată, împăratul Japoniei l-a invitat să rostească o predică în palatul său. Și regina și regele și primul ministru și miniștrii și oficialii și generalii, toți se adunaseră cu mare respect să asculte. Hakuin a venit, a stat acolo pentru un moment, s-a uitat în jur, și a părăsit sala. Regele era nedumerit. L-a întrebat pe primul ministru: ”Care e problema cu acest om? Noi venisem să ascultăm.”
Bătrânul prim ministru a spus: ”Aceasta este cea mai măreață predică pe care am auzit-o vreodată. El a spus-o! I-ai cerut să vină să te învețe despre tăcere. El te-a învățat asta! A stat acolo în tăcere, a FOST tăcere. Ce vrei mai mult? Ce altceva mai ceri? El a fost tăcere pură, stând acolo pentru acele câteva secunde. El a fost tăcere completă. A fost tăcere, vibrantă, pulsândă. Dar tu căutai să auzi niște cuvinte.”

Dar despre tăcere nimic nu se poate spune. Și tot ceea ce este spus despre tăcere va fi greșit. Cum aș putea să spun ceva despre tăcere? A spune ceva va însemna s-o falsifici. De aceea Lao Tzu spune că ”Nimic nu se poate spune despre Tao” – iar dacă se spune ceva, în chiar faptul de a spune, a devenit neadevărat. Tao este tăcut. Dar acea tăcere nu este tăcerea unui cimitir. Este tăcerea unei grădini în care copacii sunt vii, respiră, și totuși acolo este tăcere totală. Nu este o tăcere moartă, este o tăcere vie. De aceea el l-a numit ”Cântecul meditației”.
Buddha spune: abordarea mea față de realitate nu este aceea a credinței ci a vederii. Religia sa a fost calificată drept ‘IHI PASSIKA: Vino și vezi’. Nu ca ”Vino și crezi.” Buddha spune ”Vino și vezi: ‘IHI PASSIKA’. Este aici, prezentă – vino doar să vezi. El nu îți cere să crezi. Este singurul mare învățător din lume care a renunțat la credință – iar renunțând la credință el a transformat religia dintr-o poziție joasă, copilărească, în ceva foarte matur. Odată cu Buddha religia a devenit tânără.
Altfel, era copilărească. Era un fel de credință – credința este superstiție, credința vine din frică. Și credința este oarbă. Buddha a dat ochi religiei. El spune: Privește, și nu este nevoie să crezi.
Și când ai văzut atunci nu va mai fi o credință, vei ști.

În acest cântec al lui Hakuin vei vedea calea vederii – cum să-ți deschizi ochii. Pentru că adevărul este mereu acolo, a fost întotdeauna acolo. Nu înseamnă că adevărul trebuie să fie produs. Buddha spune: YATHA BHUTAM – Este! Este deja acolo, te înfruntă! Este în est, este în vest, este în nord, este în sud. Te înconjoară – este în afară și este înăuntru. Dar va trebui să îl vezi: IHI PASSIKA. Ochii tăi sunt închiși, ai uitat cum să-i deschizi. Meditația nu este altceva decât arta de a-ți deschide ochii. Arta de arunca praful care s-a adunat pe oglinda conștiinței tale. Este natural, praful se adună. Omul a călătorit și a călătorit timp de mii de vieți – praful se adună. Suntem cu toții călători, mult praf s-a adunat – atât de mult încât oglinda a dispărut complet. Nu mai este decât praf peste praf, straturi și straturi de praf, și nu poți vedea oglinda. Dar oglinda încă este acolo – ea nu poate fi pierdută, pentru că este însăși natura ta. Dacă poate fi pierdută atunci nu va fi natura ta. Nu înseamnă că ai o oglindă: tu EȘTI oglinda. Călătorul este oglinda – el nu o poate pierde, el poate doar uita de ea.  Cel mult, stare de uitare.

Tu nu ți-ai pierdut starea de Buddha. Starea de Buddha înseamnă oglinda curată de praf. Oglinda din nou proaspătă, din nou reflectând, funcționând din nou – asta înseamnă starea de Buddha. Starea de Buddha înseamnă o conștiință care a devenit trezită. Somnul nu mai este acolo iar visele nu mai există și dorințele au dispărut. Praful se adună, este natural. Dar tu te agăți de praf – dorința ta funcționează ca un lipici.

Și ce este dorința ta? Acest lucru trebuie înțeles. Dacă ți-ai înțeles dorința, ai înțeles totul. Pentru că în înțelegerea dorinței, dorința încetează. Iar când dorința încetează, brusc ai un sentiment cu totul nou al ființei tale; nu mai ești cel vechi. Ce este dorința?
Ce cauți tu? Ce vrei afli?

Fericire. Extaz. Bucurie. Asta cauți. Și ai căutat timp de milenii, și nu le-ai găsit încă. E timpul, e timpul POTRIVIT, să te gândești din nou, să meditezi din nou. Ai căutat cu atâta străduință, ai încercat din răsputeri – poate că ratezi doar pentru că încerci? Poate că încercarea este cea care te ține departe de fericire? Hai să ne gândim la asta, să contemplăm acest lucru.Acordă o pauză căutării tale, recapitulează.
Ai căutat timp de multe vieți. Nu îți amintești alte vieți, nu este nevoie – dar în această viață ai căutat, e suficient. Și nu ai găsit-o. Și nimeni nu a găsit-o vreodată căutând-o. Ceva este greșit în însăși faptul de a căuta. În căutare, natural că uiți de tine; începi să cauți peste tot, peste tot în altă parte. Te uiți spre nord și spre est și spre vest și spre sud, și pe cer și sub mari, și continui să cauți peste tot.
Și căutarea devine din ce în ce mai disperată, căci cu cât cauți mai mult și mai mult și nu găsești, mari neliniști apar – ”Voi reuși de data asta, sau voi rata din nou?” Tot mai multă și mai multă disperare, tot mai multă și mai multă nefericire, tot mai multă și mai multă nebunie. O iei razna. Și fericirea rămâne la fel de îndepărtată ca întotdeauna – de fapt, se îndepărtează tot mai mult de tine. Cu cât o cauți mai mult, cu atât e mai mică posibilitatea de a o găsi. Pentru că ea este în interiorul tău.
Fericirea este funcția conștiinței tale, atunci când aceasta este trează. Nefericirea este funcția conștiinței tale atunci când este adormită. Inconștiența este oglinda ta împovărată de mult praf și bagaj și trecut. Fericirea este când povara a fost aruncată și oglinda a fost găsită din nou. Și din nou oglinda ta poate reflecta copacii și soarele și nisipul și marea și stelele. Când ai devenit din nou inocent, când din nou ai devenit din nou inocent, când din nou ai ochii unui copil – în acea claritate ești fericit.

Sursa: Osho, This Very Body the Buddha- Ch.1 (rostit pe 11.12.1977)
Copyright© Osho International Foundation
Copyright, pentru versiunea în limba română: Osho Joy Meditation Center
Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr
Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:
”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-vorbind-de-ziua-lui/”