boabele de cafea

O tânară s-a dus la mama ei şi i-a povestit despre viaţa ei grea şi modul dificil în care lucrurile au evoluat pentru ea. Nu mai ştia cum să facă faţă acestora şi o bătea gândul să renunţe. Era epuizată de efortul luptei şi strădaniilor de a le depăsi. Se părea că, imediat cum o problema era rezolvată, apărea una nouă.

Mama ei a ascultat-o şi a condus-o spre bucătărie, unde a umplut trei oale cu apă, apoi le-a aşezat pe fiecare deasupra unui foc cu flacără mare. Curând apa din cratiţe a ajuns la fierbere. În primul vas a pus morcovi, în al doilea ouă, iar în ultimul recipient boabe măcinate de cafea.

Fără să scoată un cuvant, mama a aşteptat circa douăzeci de minute, după care a stins focul. A scos morcovii şi-i aşeză pe un platou. La fel a procedat si cu ouale fierte, apoi a strecurat cafeaua şi a turnat-o într-o cană. Revenind la fiica ei, a întrebat-o: “Spune-mi, ce vezi?”

“Morcovi, ouă si cafea”, a răspuns tânăra femeie. Mama a adus-o mai aproape si a rugat-o să atingă morcovii. Fiica a făcut întocmai şi a remarcat că erau moi. Mama i-a indicat apoi să ia un ou, să-l spargă şi să-i cureţe coaja. După ce a urmat sfaturile mamei, tânăra a descoperit un ou fiert tare. În cele din urmă, mama i-a sugerat să ia o înghiţitură de cafea. Fiica a zâmbit după ce a savurat aroma bogată a licorii maronii. În urma acestora, fiica a întrebat: “Ce inseamnă asta, mama?”

Mama i-a explicat că fiecare dintre cele trei lucruri s-a confruntat cu acelasi “disconfort” – punctul de fierbere al apei -, dar fiecare a reacţionat în mod diferit.

Morcovii, prin natura lor, par puternici, solizi şi de nezdruncinat. Cu toate acestea, după ce au fost supuşi punctului de fierbere, s-au inmuiat şi au devenit fragili. Oul, prin construcţia sa, este moale, păzit doar de învelişul lui exterior subţire. Dar, după fierbere, interiorul său s-a intărit! Boabele de cafea, în schimb, au fost deosebite. După ce au fost introduse în clocot, acestea au schimbat culoarea şi parfumul apei.

“Cu care dintre ele te identifici tu?” – a întrebat-o mama pe fiica ei. “Când greutăţile bat la poarta vieţii tale, cum reacţionezi? Precum un morcov, un ou, sau un bob de cafea?” Gandeşte-te la aceste detalii: Ce sunt eu? Sunt morcovul care pare puternic, dar, în faţa unei dureri sau încercări dificile devine fragil şi îşi pierde forţa? Sunt oul care, deşi pare sensibil si maleabil, după o dură “schimbare de temperatură”, rămâne protejat de aceiaşi scoarţă, dar are “inima” rigidă? Sau sunt precum bobul de cafea care, indiferent de greutăţile contextuale, indiferent de durerile “termice” la care este supus, eliberează parfum şi savoare?

Dacă eşti precum bobul de cafea, indiferent de dramatismul situaţiei, vei reuşi să depăşeşti momentul, schimbând situaţia din jurul tau cu propriile “arome”. Chiar şi cele mai întunecate provocări vor fi ridicate la un alt standard de percepţie, purtand “parfumul” tău de învingător.

Tu cum faci faţă disconfortului şi greutăţilor?

Precum un morcov, un ou, sau un bob de cafea?

Cele 33 de perle

Era odata o fetita tare timida. O chema Ana. De mic copil se nascuse si crescuse intr-o casa in care parintii se certau adesea. Suferea in sinea sa si adesea plangea. Se simtea vinovata ca multe din certurile parintilor se iscau pe seama sa.
-Off..nu te pricepi la nimic ..spunea tatal. Nu stiu cum ai sa te descurci cand ai sa fii mare ..
-Las-o mai Ioane ..ca e doar un copil. O sa se faca ea fata mare si o sa vezi ca va razbate in viata .
-Tu, Marie nu vezi ca toate ii scapa din maini? E dezordonata si neindemanatica. Nu e buna nici de munca, nici de nimic. Nici la scoala nu ia note mari .
-Lasa Ioane …trebuie ca are si ea darurile ei .
-Ce daruri Marie?
-Alea date de Dumnezeu ..fiecare om are darul sau ..
Satula de certurile parintilor ..Ana pleca la culcare. Isi dorea sa nu mai auda nimic. Sa doarma ..si sa viseze frumos. Poate cand se va trezi ..va fi un alt copil. Oare avea si ea un dar al ei? Si care era acela?
Isi spuse rugaciunea plangand. Lacrimi fierbinti ii cadeau pe obrajii ei palizi.
-Inger, ingerasul meu ..daca existi ..atunci te rog ..da-mi si mie darul meu. Macar un dar sa am si eu ..Iti multumesc ingerasule ca ma asculti. Faptul ca nu ma certi ..este de-ajuns pentru mine sa cred ca ma iubesti si ma intelegi .
Adormi privind razele lunii care patrundeau prin perdeaua de la geam. Parca niciodata nu luminase luna atat de tare.
In vis ..ii aparu ingerul pazitor. El o lua de manuta si o duse pe o pajiste intinsa plina de flori. Se aseza langa ea si o privi in ochi. O iubire o cuprinse in tot trupul ei si de data asta simti sa planga de atata iubire. Si planse si planse …pana cand observa ca ingerul ii culegea lacrimile in palma lui luminoasa. Din lacrimile ei ..ingerul facu un colier de perle. I-l puse la gat si-i spune:
-Vezi perlele astea?
-Da spuse fetita ..
-Sunt darurile tale .
-Asa multe?
-Da sunt 33.
-Ce-nseamna asta? Ce daruri am eu? Te rog spune-mi ..
-Iti voi spune doar atat: Vei cunoaste darurile tale rand pe rand ..unul cate unul ..totusi nu le vei putea cunoaste daca nu vei avea incredere destula. Astfel ca prima perla am pus-o de la mine. Ea este Increderea. Eu am pus increderea mea in tine. Aceasta incredere te va ajuta sa-ti cunosti toate darurile tale. Daca iti vei pierde pe drum increderea..siragul de perle se va rupe…darurile tale se vor risipi. Deci fa bine sa nu uiti! Darurile apar atunci cand ai incredere in tine! Ai inteles?
-Da..spuse fetita zambind..parca demult nu se mai simtise atat de bine si de sigura pe ea.
Ingerul o imbratisa, o atinse usor pe cap si raze de lumina straluceau in jurul lui si al ei. Simti cum stralucea si ea la fel ca si el. II facu un semn care semana cu un 8 dar pe orizontala si disparu ..
Dimineata, razele de soare bateau la geam zglobii. Fetita se trezi si pentru prima data simti ca poate sa mute si muntii. Zambi si multumi in gand ingerasului ei. Stia ca visul ei fusese adevarat.
-Ana vino la masa! O striga mama
-Mama, te iubesc! spuse fetita zambind.Si …tata te iubesc si pe tine. Sunteti cei mai buni parinti!
Tatal isi incrunta sprancenele ..se uita mirat la ea ..
-Si noi te iubim draga mamii!
Ana isi saruta mama si tatal, ii imbratisa si pleca la scoala. Se simtea atat de plina de energie si iubire incat parca zbura pana la scoala.
La scoala lua pentru prima data o nota mare si mai mult decat atat ..profesoara o lauda pentru raspunsurile ei in fata clasei. Observa ca si colegii erau mult mai draguti cu ea. Chiar isi facu o prietena noua.
Pe drumul spre casa se gandi iar la darurile ei ..care or fi fost acelea? Totusi se gandi ca vor aparea atunci cand va veni timpul ..totul era sa aiba incredere..
Acasa parintii au felicitat-o pentru prima data. A vazut cum zambeau si in acea zi nu s-au mai certat. Simtea cum increderea in ea crestea mai mult ..Cu cat se simtea mai increzatoare cu atat era mai placuta de toata lumea. Zilnic isi imbratisa parintii si le daruia iubirea ei.
La scoala lua note din ce in ce mai bune ..avea cei mai multi prieteni din clasa si toate mergeau bine .Era fericita! Atat de fericita incat intr-o zi simti sa scrie despre fericirea ei .Facu o poezie si usor fasticita i-o dadu mamei sa o citeasca.
-Este minunata draga mea!Cum ai reusit sa scrii asa o poezie minunata?
-Nu stiu …asa mi-a venit ..dar stii ce? Am sa fac si un desen ..
Lua creioanele si desena propria ei stare de fericire. Mai intai un soare, apoi cer senin, copaci, prieteni zambind, flori si undeva veghind ..pe ingerul ei pazitor.
-Este absolut incantator draga mamei ..Ioane vino sa vezi !
Tatal curios ..citi poezia si privi la desen. Ochii i se umezira de lacrimi …si fetita isi aduse aminte de visul ei .
-Tata …am sa-ti transform lacrimile in perle si am sa ti le pun la gat ca de fiecare data cand nu vei avea incredere in mine sa-ti aduci aminte ca eu te iubesc nespus si ca in fiecare perla sta un dar ascuns.
Tatal izbucni de-adreptul in plans si-si imbratisa fetita:
-Iarta-ma draga tatii …iarta-ma ca n-am avut incredere in tine. Esti atat de talentata! Esti minunata! TE iubesc nespus!
De atunci si pana acum fetita si-a descoperit multe daruri…dar nu a uitat nicicand de sfatul ingerului pazitor.Parintii ei nu s-au mai certat niciodata si ei au trait fericiti pana la adanci batraneti.
Pentru ca,dragi copii daca aveti incredere in voi, darurile se vor revarsa din voi!
Si daca nu aveti incredere in voi atunci rugati ingerasul sa va transforme neincrederea si lacrimile in perle dar sa nu uitati apoi ca increderea trebuie sa va insoteasca mereu si pretutindeni la fiecare pas! Si asa va fi!

Sursa : http://ancatodirica.wordpress.com/2014/04/09/cele-33-de-perle-o-poveste-despre-incredere/

Rugăciunea unui copil

                   

Într-o zi, un preot aude o voce în biserică, dar cuvintele erau neinteligibile. Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găseşte un copil care spunea ceva, şi îşi dă seama că nu-i înţelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul. Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeţi literele?
- Păi, aşa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum aşa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii şi atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că ştie El să le pună în ordinea care trebuie…

Read more: http://filedelumina.ro/2014/02/14/rugaciunea-unui-copil/#ixzz2tHxq5Lmm

Povestea copacului

“Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat.

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat.

Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit.

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni. De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: “Vino, vino. Te astept!”.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita. Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile sale lumesti.

” Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?”

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat:

” Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine.”

Baiatul i-a raspuns:

“Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc bani. “

“Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o.”

 Uimit, copacul i-a spus baiatului:

“Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am!”

“Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani!”

Baiatul i-a spus:

” Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani!”

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus:

“Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani.”

Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor.

Baiatul nu s-a mai intors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii…

Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac.

Acesta i-a spus: “Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma!”

Barbatul i-a raspuns: “Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte.”

Copacul a insistat: “Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine!”

Barbatul i-a raspuns: “Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?”

Copacul a exclamat: “O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei. Noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor.”

Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: “Vino, vino, iubitul meu!”

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac.

Acesta l-a intrebat: “Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp.”

Batranul i-a raspuns: “Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca!”

Fericit, copacul i-a spus: “Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta.”

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata.

Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit:

‘Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.”

Povestea trista a copacului este o reamintire deloc intamplatoare a “radacinii”, a celui/ celei ce ti-a dat “forma”, viata, invatatura, hrana in intregul proces al devenirii. Sunt oameni care au insemnat in cartea vietii tale, incepe cu un gand si continua cu o imbratisare… caci nimic din ceea ce s-a intamplat nu e nevoie sa retraiesti, dar cu fiecare clipa poti construi eternitatea.

Un weekend minunat tuturor!

I-a spus soției că vrea să divorțeze. Ce a urmat depășește orice imaginație

Site-ul viralnova.com a publicat un text despre care se spune că ar fi fost postat pe blogul unui bărbat din SUA. Chiar dacă unii se îndoiesc de veridicitea sa, textul a devenit viral pe internet și a emoționat milioane de oameni. Cu siguranță nu vei regreta că l-ai citit:
“Când mâncam la cină alături de soția mea în seara aceea, am luat-o de mână și i-am spus că trebuie să o anunț ceva. M-a ascultat în tăcere, continuând să mânânce.
Am descoperit cu stupoare că nu puteam nici măcar să deschid gura, însă am făcut un imens efort, pentru că trebuia să-i spun cea aveam în minte. Îmi doream un divorț, așa că i-am spus asta în mod direct, pe un ton calm. N-a părut să fie deranjată de cuvintele mele, însă m-a întrebat care era motivul.
Am evitat să dau un răspuns, iar asta a mâniat-o. A aruncat tacâmurile cu care mânca și mi-a strigat că nu sunt bărbat. În noaptea aceeea, n-am vorbit unul cu celălalt. A plâns. Știu că voia să afle ce se întâmplase cu căsnicia noastră, însă nu i-am putut da un răspuns satisfăcător. Mă îndrăgostisem de o altă femeie, Jane, iar pe soția mea nu o mai iubeam. Mi-era doar milă de ea.
Cu un adânc sentiment de vinovăție, am redactat o înțelegere de divorț prin care i-am lăsat casa, mașina noastră și 30% din compania mea. S-a uitat pentru o secundă la document, după care l-a rupt în bucăți. Femeia alături de care îmi petrecusem zece ani din viață devenise o străină. Mi-a părut rău pentru timpul pe care îl pierduse și pentru energia pe care o investise, însă nu puteam să dau înapoi, pentru că o iubeam pe Jane. În cele din urmă, a plâns în hohote în fața mea, fapt la care mă așteptasem încă de la început. Pentru mine, criza ei de plâns a fost ca o eliberare. Decizia de a divorța, care mă obsedase timp de câteva săptămâni, a căpătat dintr-o dată un contur mult mai pronunțat.
Ziua următoare, m-am întors acasă foarte târziu și am găsit-o scriind ceva la birou. N-am mâncat cina și m-am dus direct la culcare, pentru că eram obosit după o zi întreagă petrecută cu Jane. Când m-am trezit, ea era tot la birou, scriind.
Mi-a prezentat condițiile ei pentru acordarea divorțului: nu voia nimic de la mine, însă mi-a cerut o lună de zile înainte să divorțăm. Pe parcursul acestei luni, trebuia să ducem o viață cât mai normală cu putință. Explicația ei era simplă. Fiul nostru avea un examen destul de important într-o lună și nu voia să-i ocupe mintea cu problemele legate de căsnicia noastră eșuată.
Condițiile mi-au convenit, însă mai voia un lucru. Mi-a cerut să-mi amintesc cum am trecut-o pragul în dormitorul nostru în ziua în care ne-am căsătorit. Mi-a cerut ca pe parcursul întregii luni să o duc în brațe din dormitor până la ușa de la intrarea locuinței. Am crezut că înnebunise, însă am acceptat cerința ei ciudată deoarece am vrut ca ultimele noastre zile împreună să se scurgă într-un mod cât mai liniștit.
I-am spus și lui Jane despre condițiile impuse de soția mea. A râs în hohote și le-a catalogat drept absurde. “Orice trucuri ar aplica, va trebui să accepte acest divorț”, a spus cu dispreț.
Nu avusesem niciun contact fizic cu soția mea de când am anunțat-o de hotărârea mea de a divorța, așa că atunci când am purtat-o în brațe în prima zi ne-am comportat amândoi într-un mod stângaci. Băiatul nostru ne-a văzut și s-a amuzat și bucurat de gestul făcut de mine. Reacția lui mi-a cauzat un sentiment dureros. În timp ce o purtam în brațe, a închis ochii și mi-a spus să nu-i spun fiului de divorțul nostru iminent. Am lăsat-o din brațe în fața ușii. S-a dus să aștepte autobuzul, iar eu m-am dus singur cu mașina la muncă.
În cea de-a doua zi, ne-am comportat mult mai natural. S-a sprijinit pe pieptul meu, așa că am putut să-i miros parfumul. Mi-am dat seama că n-o mai privisem cu adevărat de foarte mult timp. Am realizat că nu mai era tânără. Pe fața ei se putea vedea riduri fine, iar părul ei încărunțea. Căsnicia noastră își pusese amprenta asupra ei. Pentru câteva clipe, m-am gândit la ceea ce îi făcusem.
În cea de-a patra zi, când am ridicat-o în brațe, am simțit un sentiment de apropiere între noi. Era femeia care îmi oferise zece ani din viața ei. În zilele a cincea și a șasea, sentimentul de intimitate a devenit tot mai pronunțat, însă nu i-am spus lui Jane. Pe măsură ce luna a trecut, mi-a fost tot mai ușor să o port în brațe. Poate că “antrenamentul” zilnic mă făcuse mai puternic.
Într-o dimineață, alegea din dulap ce rochie să poarte. A oftat, spunând că toate îi erau acum mari. Am realizat dintr-o dată că slăbise foarte mult. Acesta era motivul pentru care mi-era tot mai ușor să o duc în brațe. Dintr-o dată, am realizat câtă durere și amărăciune se adunase în inima ei și m-am cutremurat. În mod inconștient, am întins mâna și am atins-o pe cap.
În clipa aceea, fiul meu a intrat în dormitor și mi-a spus că era momentul să o port în brațe pe mama. Pentru el, acest gest devenise o parte importantă a vieții sale. Soția i-a făcut semn să se apropie de ea și l-a luat în brațe. Nu m-am uitat, pentru că mi-a fost teamă că aș putea să renunț la decizia luată pe ultima sută de metri. Apoi am luat-o din nou în brațe. Mi-a pus mâna pe după gât într-un mod tandru și natural. I-am ținut trupul strâns în brațe, ca în ziua nunții.
Era însă mult mai ușoară, iar asta m-a făcut să fiu trist. În ultima zi, am luat-o în brațe și n-am fost în stare să fac un singur pas. Fiul nostru plecase deja la școală. Am ținut-o strâns în brațe și i-am mărturisit că n-am realizat cum ajunsesem să ne îndepărtăm unul de celălalt. Am condus repede spre birou, temându-mă că orice secundă pierdută m-ar fi făcut să mă răzgândesc. Am urcat scările și, după ce Jane a deschis ușa, i-am spus că nu mai voiam să divorțez.
S-a uitat la mine uimită, după care m-a atins pe frunte. M-a întrebat dacă aveam febră. I-am spus că îmi dădusem seama că mariajul meu devenise plictisitor pentru că nu prețuiam detaliile din viața noastră, nu pentru că nu ne mai iubeam. Realizasem că dacă am purtat-o în brațe în ziua nunții trebuia să o păstrez alături de mine până ce moartea ne va despărți. Jane mi-a tras o palmă și mi-a trântit ușa în nas. M-am suit în mașină și, în drum spre casă, am cumpărat un buchet de flori pentru soția mea.
Am intrat în casă, am alergat pe scări la ea, însă am găsit-o fără suflare pe pat. Soția mea se luptase cu cancerul în ultimele luni, iar eu fusesem atât de prins cu Jane încât nici măcar nu observasem asta. Știa că urma să moară în curând și nu a vrut să mă pună într-o lumină negativă în fața fiului nostru. Cel puțin, în ochii lui, am fost un soț iubitor până în ultima clipă.
Micile detalii sunt cele care contează într-o relație. Nu vila, nu mașina sau conturile din bancă. Ele creează un mediu propice pentru fericire, însă n-o pot genera. Fiți prietenii partenerilor voștri și faceți gesturi mărunte, dar frumoase, care să vă mențină apropiați unul de celălalt. Să aveți căsnicii fericite!”
[Sursa: viralnova.com; sursa foto: stilldatingmyspouse.com] si http://fabuloase.ro/i-a-spus-sotiei-ca-vrea-sa-divorteze-ce-a-urmat-depaseste-orice-imaginatie/

Oricât de plină ar părea viața ta

Un profesor de filosofie stătea în fața clasei, având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare, gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf, i-a întrebat pe studenți dacã borcanul este plin și aceștia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele, pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenți dacă borcanul era plin, iar acestia au fost de acord că era. Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip, pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot, borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stătea treaba, iar aceștia au răspuns în cor: “Pliiin”!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cești cu cafea, pe care le-a turnat în borcan, umplându-l de această dată definitiv. Studentii au râs.
- Acum, a spus profesorul după ce hohotele s-au domolit, aș dori să înțelegeți că acest borcan reprezintă viața voastră. Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sănătatea, prietenii și pasiunile voastre și că dacă totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viața voastră ar fi tot plină.

Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi: serviciul, casa, mașina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte. Dacă veți începe cu nisipul, a continuat el, nu veți mai avea unde să puneți mingile de golf și pietricelele. La fel și în viață, dacă îți irosești tot timpul și energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine.
Acordã atenție lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacă-te cu copiii, fă-ți controale medicale periodic, ieși cu familia în oraș la cină, joacă golf; vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine știe ce dispozitiv. Ai în primul rând grijă de mingile de golf, ele contează cu adevãrat. Stabilește-ți prioritățile, restul e doar nisip!

 Unul dintre studenti a ridicat mâna, interesându-se ce reprezentau cele două cãni cu cafea.
Profesorul a zâmbit:
- Mă bucur că întrebi asta, ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viața ta, e loc întotdeauna pentru două căni cu cafea, împreună cu un prieten.

Ceea ce ai nevoie îţi este oferit chiar acum!

Au fost odată doi învăţăcei care, fiind intens preocupaţi de o importantă problemă existenţială, au îndrăznit să apeleze la maestrul lor (zen).
- Domnia ta, au vorbit tinerii în cor, ce faci pentru ca să fii mereu fericit şi mulţumit de tine? Şi noi ne dorim, din tot sufletul, să trăim împlinirea acestui sentiment omniprezent în cazul tău.
Aruncând o privire înţeleaptă şi schiţând un zâmbet cald, maestrul spuse:
- Când mă odihnesc, atunci mă odihnesc. Când mă ridic, atunci mă ridic. Când umblu, atunci eu umblu. Când mănânc, atunci eu mănânc.
Învăţăceii îşi aruncară stupefiate priviri unul altuia, până când unul dintre ei izbucni:
- Nu îţi bate joc de noi, te rog! Ceea ce spui tu facem şi noi. Dormim, umblăm, mâncăm. Şi, în ciuda acestui fapt, tot nu regăsim fericirea. Unde zace secretul?
Fără să se clintească, maestrul repetă aceleaşi cuvinte:
- Când mă odihnesc, atunci mă odihnesc. Când mă ridic, atunci mă ridic. Când umblu, atunci eu umblu. Când mănânc, atunci eu mănânc.
Se aşternu liniştea, dar tinerii nu se dădeau clintiţi, emanând o nelinişte şi o uimire tot mai pronunţată. În final, înţeleptul le explică:
- Desigur, şi voi dormiţi, vă plimbaţi şi mâncaţi. Dar, în timp ce vă odihniţi, gândul vostru vă poartă deja la momentul trezirii. După ce v-aţi ridicat din pat, vă gândiţi deja la drumurile voastre. Iar, în timp ce alergaţi spre ţelurile voastre, mintea vă zboară spre ceea ce veţi mânca. În acest fel, gândurile voastre sunt mereu în altă parte decât în locul în care tocmai vă aflaţi. Ca atare, viaţa voastră se desfăşoară permanent între trecut şi viitor. Încercaţi să trăiţi plenar şi întotdeauna momentul prezent. Doar acordând o şansă acestei clipe, veţi descoperi liniştea fericirii şi a mulţumirii de sine!
Nu întreba: „Ce binecuvântare îmi va aduce ziua de mâine?”. Întreabă: „Ce binecuvântare pot eu descoperi chiar acum?” Nu e nevoie să te gândeşti la ziua de mâine, atunci când ştii că ceea ce ai nevoie îţi este oferit chiar acum. ~ Paul Ferrini

Adaptare după un test preluat de aici

Sursa : http://drumuricatretine.wordpress.com/2013/05/15/ceea-ce-ai-nevoie-iti-este-oferit-chiar-acum/

Floarea roșie

Într-o zi un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit… iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.

Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor:

“Astăzi o sa facem un desen”.

“Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenulețe și vapoare. Și și-a scos cutiuța cu creioane colorate și a început să deseneze…

Dar profesoara a zis:

“Așteptați! Nu începeți încă!”.

Și au așteptat pâna când i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți.

“Acum o să desenăm o floare”, a zis profesoara.

“Grozav” s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase, și le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor:

“Așteptați, vă voi arăta eu cum să colorați”.

Și a desenat o floare roșie cu o tulpină verde.

“Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la florile lui. Florile lui erau mai frumoase decât floarea profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina și a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era roșie, cu o tulpină verde.

Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor:

"Astăzi o să facem ceva din argilă”.

„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane. Dar a așteptat până ce toți copiii au fost gata.

„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gândit băiețelul căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele și mărimile. Și a început să facă farfurii de toate formele și mărimile. Dar profesoara le-a spus copiilor:

„Asteptați, vă arăt eu cum se face!”.

Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.

„Așa! Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adâncă a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă și mare ca cea făcută de profesoară.

Și foarte curând băiețelul a învățat să aștepte și să privească; și să facă lucruri ca cele făcute de profesoară, și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.

Și s-a întâmplat într-o zi ca băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș. Și băiețelul a trebuit să meargă la școală. Școala cea nouă era și mai mare și nu mai avea nici o ușă; prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea în clasa lui.

În prima zi de școală, profesoara le-a zis copiilor:

„Astăzi o să facem un desen!”.

„Grozav”, a zis băiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasă.

 

Când a ajuns lângă băiețel i-a spus:

„Tu nu vrei să desenezi?”.

„Ba da!”, a zis băiețelul. „Ce desen facem?”

„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.

„Cum să-l fac?” zise băiețelul.

„Cum îți place ție!” răspunse ea.

„Să-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat băiețelul.

„Cum vrei tu!”, a fost răspunsul ei. „Dacă toți ați face același desen , și l-ați colora la fel cum să știu eu cine l-a făcut?”

„Nu știu!” zise băiețelul.

Și a început să deseneze o floare roșie cu o tulpină verde …

Morala?

Creativitatea umană este un dar neprețuit. Îți aduci aminte de ușurința cu care puteai să îți imaginezi jocuri când erai copil, sau să vezi în jucăria de cârpe cea mai frumoasă păpușă din lume?

Einstein spunea că " Mintea intuitivă este un dar sacru, iar mintea rațională este servitorul ei de încredere. Am creat o societate care onorează servitorul și a uitat darul. "

Cine spune că floarea trebuie să aibă petale roșii și frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne definește ca oameni, iar atunci când vom fi înlănțuiți în proceduri de lucru ... nu ne vom diferenția prea mult de mașinile care le-am construit.

Ce este dragostea, căsătoria, fericirea?

 Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voi...e să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.

Cu alte cuvinte:
* dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună.

Povestea olarului leneş şi a înţeleptului mut

 

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.

 Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă, apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.

 Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea:
- Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?, apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi, nepăsători, total indiferenţi.
În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu! Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva…”

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare:
- Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?
Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el.

Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă.

Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar înca era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi.

 Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior. Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric.
- Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult? şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.

 Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită.
Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe cealaltă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice.

 Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală.

- Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare, spuse el.
- Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând
Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie… să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!

 Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă, iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.
- Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!, spuse olarul.
Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă…

Sursa: aici

La masa cu un inger

A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că vor mai găsi câte ceva de-ale gurii.

 Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare şi fără nicio reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.

 Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să plece către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.

 Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!” Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!” Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat: ”Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”

Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.

Sursa: aici si http://drumuricatretine.wordpress.com/2013/07/31/la-masa-cu-un-inger/attachment/1385355/

Despre atitudine pe scurt – parabola cu evreii si elefantul

O noua zi. De cand am ajuns la munca aud numai lucruri negative in jur . Sunt singurul care si-a mai pastrat cumva zambetul pe buze in mijlocul unui ocean de stresati si negativisti. Sa negi ca exista multe lucruri care nu functioneaza sau sa negi evidentele care nu sunt roz este o prostie dar ….nici sa stai sa te plangi si sa te stresezi nu este o alternativa. Nu stiu cum reusiti voi sa va detasati insa la mine functioneaza repozitionarea. Repozitionarea inseamna pentru mine sa reusesc sa ma ridic deasupra lucrurilor , sa inteleg ca viata mea nu inseamna doar o afacere sau un job , sa inteleg ca sunt un fir de praf in univers si deci problemele mele sunt efemere. Sunt oameni ( eu nu sunt asa ) care imprastie un fel de lumina in jurul lor . Ati cunoscut astfel de oameni ? Sunt oamenii aceia care sunt in stare sa glumeasca sau sa rada cu lacrimi  in cele mai stresante momente sau in fata celor mai mari esecuri fara sa fie ironici sau sarcastici . Iubesc genul asta de oameni care muncesc foarte serios , gandesc dar cand nu le iese sunt capabili sa rada din toata inima si sa nu se ia prea in serios . Sa fim cinstiti – viata e frumoasa si fiecare zi poate fi cea mai frumosa din viata . Nu , nu am fumat nimic



 Stiti povestea cu evreii si elefantul ?
Se intalnesc Itzic si Strul . Strul , suparat.Itzic, vesel la culme:
– Frate, am scapat de toate problemele!
– Dar ce-ai facut, ma?
– Mi-am luat un elefant!
– Hai mai, lasa vrajeala, ca nu-mi arde…
– Zau! Stii parcul meu de masini? Vine elefantul in fiecare zi, le spala, da cu coada, le lustruieste. Nevasta-mea… stii ca e obsedata cu gradina de flori. N-am treaba, le stropeste asta de cinci ori pe zi… jet mic, jet mare. Copiii… stii ce disperat eram cu ei. Am si uitat ca-i am acum. Ii ia elefantul cu trompa, ii pune in spate, ii plimba prin cartier, joaca fotbal cu ei.
– Dar cat ai dat pe el?
– 1.000.000 de euro, dar face toti banii…
– Auzi, nu mi-l vinzi mie?
– Ce sa fac??? Face parte din familie acum, nu e de vanzare.
– Hai ca-ti dau 1.500.000, dar mi-l mie, doar stii ce probleme am acasa!
– Nu se poate. E sufletul nostru, cum sa ne despartim de el?
– Hai ca-ti dau 2.000.000, da-mi-l sa scap de belele.
– Nu se poate. Iti comand si tie unul, daca vrei, dar ai de asteptat un an.
– Iti dau 3.000.000! Ajuta-ma sa-mi rezolv problemele, suntem ca fratii, am inceput impreuna sa facem afaceri!
– Bine, hai. Dar sa stii ca ti-am dat de la inima, era ca si copilul nostru…
Dupa 6 luni se intalnesc cei doi iar. Itzic vesel, Strul, terminat, cu parul alb, cearcane mari…
– Ce mi-ai facut, mai Itzic? M-ai nenorocit cu elefantul asta!
– De ce?
– Nu face nimic, frate. Parcul meu de masini, il stii… S-a suit cu fundul pe masini, mi le-a strivit. Nevasta-mea… Obsedata si ea cu florile, a facut pe ele, nu se mai vede o petala sub diatamai balega. Copiii… nu-i haleste, dar ii bate cu trompa, ii alearga prin casa. Sunt terminat!
– Bai, Strul, tu ai o problema!
– Da, ba, stiu, cu elefantul de la tine!
– Nuuuu! Alta e problema ta! Tu, cu atitudinea asta, n-o sa vinzi niciodata elefantul ala!
Ati remarcat ca Itzic era tot timpul vesel nu ?
Va doresc o zi minunata tuturor .Fiti optimisti – viata e prea scurta sa ne stresam cu ……prostii

Sursa : http://reportajelive.wordpress.com/2012/12/10/despre-atitudine-pe-scurt-parabola-cu-evreii/

Unde trebuie sa caut?

“Traiau, odata, intr-un sat niste oameni care erau mereu nemultumiti ba de una, ba de alta. Se certau intruna si tot dadeau vina unul pe altul pentru orice necaz li se intampla. Degeaba le dadea sfaturi bune o batrana vestita pentru intelepciunea sa, satenii maimult se razboiau intre ei in timp ce relele se tot adunau in casele lor.

Intr-o seara, acestia au vazut-o pe batrana in mijlocul drumului din fata casei, aplecata sa caute ceva. Au intrebat-o ce face acolo. Batrana le-a spus ca si-a pierdut acul. Atunci, saritori, toti s-au pus in genunchi si au inceput sa caute de zor. Dupa o vreme, unul dintre ei i-a spus:

-Se lasa seara, in curand nu vom vedea deloc, poti sa ne spui mai clar unde ti-ai pierdut acul?

-L-am pierdut in casa. raspunse batrana.

- Esti smintita! ii raspunse omul. Ai pierdut acul in casa si vrei sa-l gasesti afara?

Linistita, batrana ii raspunse:

- Il caut afara pentru ca aici este lumina. In casa este intuneric.

Cineva interveni:

- Totusi, gandeste-te, chiar daca ai lumina afara, cum poti gasi acul daca nu l-ai pierdut aici? Cel mai bun lucru ar fi sa ducem o lampa in casa sis a cautam acul acolo unde l-ai pierdut.

Batrana incepu sa rada:

- Cat de inteligenti sunteti atunci cand este vorba de lucruri simple. Cand va veti folosi aceasta inteligenta pentru a intelege  ce se

intampla cu vietile voastre? V-am vazut mereu cautand in exterior explicatii pentru necazurile voastre cand, sunt sigura, din propria experienta, ca ar fi trebuit sa cautati in casele voastre radacinile nefericirii voastre. De ce cautati pacea in lucrurile exterioare? Acolo ati pierdut-o oare?…”

Vulturul si cocosul

“Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oa­meni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii“. Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: „înseamnã cã e multu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.

Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascul­tat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în­telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul.       La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui. Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc.

 

      Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cu­getã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul du­hovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã des­fãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. (…)

 Mesaje de Suflet

Valoarea omului

 

- Ioane, vino la mine!
- Vin acum, șefule, răspund eu supărat. Oare ce mai vrea acum?
M-a amețit întrega lună cu un raport. Ba calculele nu sunt bune, ba trebuie să acoperim și cealaltă zonă de interes, și tot așa. Raportul a fost trimis ieri la centrală. Sper să nu mai dorească și ei modificări.
Biroul este o îmbinare între nou și vechi. Culoarea albă a pereților reflectă lumina și aduce o stare plăcută în suflet. Dar… să nu privești tavanul. Când ai privit tavanul, uiți de toate, uiți de mobila modernă, de fotoliile din piele (mă rog, imitație de piele). Tavanul este plin de țevi și cabluri, rămase încă de pe vremea când aici era o întreprindere de stat, care cu sârg se lupta cu suratele ei în întrecerea socialistă. Chiar în acest loc, era o hală ce acum s-a împărțit în 20 de birouri.
Acum nu mai producem nimic. Nu e rentabil. Profitabil este să plimbăm hârtii, și să facem mii de rapoarte. Producția e în China.
Oricum, pe mine nu mă interesează. Importante pentru mine sunt alte probleme. Spre exemplu, acum pentru mine e important să știu de ce mă cheamă șeful.
Străbat mica distanță până la biroul lui și mă prăbușesc pe scaunul din fața biroului, fără să cer permisiunea lui.
- Ia loc, spune el vizibil deranjat.
Eu doar îi arunc un zâmbet strâmb, ca semn că am înțeles aluzia la nesimțirea mea. Evident, și el știe de ce mă port așa. Știe că raportul și ultimele zile au fost un coșmar pentru mine.
- Ce dorește șeful nostru în aceste momente? Poate o corectură astăzi pe paginile ce vor fi modificate mâine de cei din centrală? O mică corectură în avans, să o luăm din pripă. Mâine nu vom avea timp să rezolvăm toate modificările pe care le va cere Centrul. Să începem de acum să lucrăm. Ce ziceți?
- Ioane, nu fii supărat. Te-am chemat pentru alceva.
- Pentru ce? Întreb eu țâfnos?
- Știi că facem reduceri de personal, vânzările merg slab, e criză. E dificil pentru toți.
- Știu. De asta ne dați atât de muncă. Pentru că suntem prea puțini. Ne-ați mai spus asta, nu vă obosiți să repetați.
- Acum e altceva…
- Adică? Întreb eu cu un clopoțel de alarmă sunându-mi în cap.
- Acum disponibilizarea ne lovește direct pe noi. Jumătate din colectiv trebuie să plece?
- Cine?
- Știi, eu n-am nicio vină, lista a venit de sus…
- Ce listă? despre ce listă e vorba?
- Cea cu disponibilizările…
- Cum adică de sus? De unde știe nea Caisă din centrală cine lucrează și ce face aici.
- Nu știu ce criterii s-au folosit. Cred că s-au bazat mai mult pe cele umanitare.
- Cum umanitare?
- Adică cei care au copii, credite sau obligații au fost păstrați.
- Cu cei cu obligații și cu cei care au copii sunt de acord, dar credite?
- E normal, le este greu și lor.
- Să fim serioși, omul și-a luat banii de la bancă și nu i-a împărțit cu nimeni. De ce trebuie să fie favorizat? Ce? Îmi plătește mie facturile din creditul lui?
- Asta este situația… și tu ești pe listă.
- Eu?
- Da Ioane. Mâine dimineață te duci la Personal și-ți vor face actele. Ai două salarii compensatorii și prima de vacanță.
Mă ridic în picioare, deși nu le mai simt. Mă întorc spre ușă și peste umăr îi spun:
- Ești un mare nesimțit, TU ai făcut lista.
Trântesc ușa în spatele meu și încep să-mi strâng lucrurile. Mii de gânduri mă cuprind. Îngrijorările mă copleșesc. Sunt singur cu un copil școlar. Mama lui nu mai este printre noi. Prin urmare, există doar un venit în casă. Acum venitul a dispărut. Colegii mă întreabă ce s-a întâmplat. Ei îmi vorbesc, eu nu-i aud. Parcă sunt înconjurat de fantome. Vreau să evadez, vreau să fug, să fiu într-un loc liniștit unde nu mă vede sau mă aude nimeni. Termin repede de împachetat și plec spre casă. Nu bag pe nimeni în seamă, nu-mi iau la revedere, nu dau binețe. Totul se petrece ca într-un coșmar. Este cumplit.
Zece zile au trecut și eu nu știu în ce parte să o apuc. Toată siguranța mea a dispărut. Fiecare clipă este un coșmar. Acum mă întâlnesc cu proprietarul casei în care locuiesc. Trebuie să-l conving să mă păsuiască cu banii de chirie câteva luni. O să văd ce pot face și cum mă descurc, mi-am pierdut orice speranță.
Ajung la proprietar acasă, sun la ușă și-l văd cum o deschide. Mă simt ca un burete cu tristețea mustind în mine.
- Bună ziua, spun eu cu glas pierdut.
- Bună ziua, raspunde el.
- Ce mai faceți? întreb eu de politețe.
- Nu prea bine, răspunde el. Am nevoie de bani și va trebui să-ți măresc chiria. Până acum plăteai 130 de euro, așa erau prețurile atunci. Acum îmi trebuie 250. Vremurile s-au schimbat și prețurile de acum sunt mult mai mari în zonă.
- Dar, de unde? Eu tocmai mi-am pierdut serviciul.
- Atunci, nu am de ales, va trebui să te muți în altă parte.
- Poate gasim o solutie, spun eu privind pierdut.
- Luna viitoare, la sfârșit, să fii plecat. Treci și-mi lași cheile.
- Dar, niciodată nu v-am făcut probleme.
- Asta e, îmi pare rău, îmi spune el închizând ușa în spatele meu.
Ce să fac, în ce parte s-o iau? Îmi tremură tot corpul. E cumplit!
Merg împleticit până ajung în primul bar. Acolo, mă așez la masa din colț și cu fața la zid încep să-mi plâng soarta crudă. Orele zboară pe lângă mine, eu stau și nu mă pot mișca. Îi cer barmanului o sticlă de vin, din care beau încet, ca proprietarul să nu mă dea afară pentru că ocup o masă fără să consum nimic. Mă gândesc că totul este imposibil și nu există ieșire din coșmarul meu.
- Ioane! aud o voce în spate.
Mă întorc, și-mi văd o prietenă dragă ce mă privește mirată.
- Ce e cu tine Ioane? De câteva zile încerc să dau de tine.
- Nu mai am nici servici, nici casă, îi spun eu cu amărăciune.
- Lasă, că te descurci tu, nu ai grijă, îmi spune ea zâmbind.
- De data asta nu! E imposibil! Sunt terminat!
- Vezi tu Ioane, pe cardul acesta sunt 1.000 de euro. Îi vrei?
- Normal, cine nu i-ar vrea?
Prietena îl pune într-un pahar cu apă.
- Acum e ud, îl mai vrei?
- Da, de ce nu? Cardul e de plastic și nu se strică când intră în contact cu apa.
Prietena mea aruncă cardul pe jos.
- Acum îl mai vrei?
- Da!
Apoi îl ridică și scuipă pe el. Mie mi se pare… ciudat și cam exagerat.
- Dar acum îl mai vrei?
- Da! Pe el tot 1.000 de euro sunt. Îl spăl, il șterg și e ca nou.
- Foarte bine Ioane. Să știi că tu ești precum cardul acesta. Poți sta în soare sau furtună, poți fi scuipat de soarta crudă, poți cădea în mocirla disperării, dar valoarea ta de om rămâne aceeași. Tu, Ioane, ești o mare valoare și însemni enorm pentru mine și pentru o mulțime de oameni dragi. Ia acest card, cu el vei rezolva problemele tale de moment. Apoi, știind cine ești și cunoscându-ți valoarea, vei izbândi întotdeauna.
Prietena mea a plecat și m-a lăsat cu cardul în mână.
Acum simțeam pentru prima dată, în inima mea, un licăr de speranță.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2013/01/22/valoarea-omului/#ixzz2IjpR8LhU

Daca o soparla poate, noi de ce n-am putea…?

Pentru a-si renova casa, un japonez a facut o spartura intr-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spațiu gol între pereții din lemn.
Cu surprindere a constatat că acolo se afla o șopârlă blocata din cauza unui cui bătut din afara, într-unul din picioarele sale.
I-a fost mila cand a vazut aceasta, dar în același timp a fost si curios, dandu-si seama ca cuiul a fost batut cu câțiva ani în urmă, când a fost construită casa.
Ce se întâmplase…!?!
Șopârla a supraviețuit în această poziție atât de mult timp! Într-un perete despărțitor închis de mai mulți ani, fără a se misca. Pare imposibil de crezut.
Atunci, se întreba, cum de aceasta șopârlă supraviețuise atât de mult, fara sa se miste, odata ce piciorul său a fost tintuit!?
Si-a oprit munca pentru a observa soparla, pentru a vedea ce face și cum se hraneste. Ceva mai târziu, neștiind de unde, a aparut o alta șopârlă, cu o insecta in gura.
Ah! Asta l-a uimit și l-a atins profund.
Soparla prinsa in cui, a fost hranita ani de zile de catre alta soparla…
Imaginați-vă! A facut acest lucru continuu, pentru o atat de lunga perioadă de timp, fără a renunța la speranță pentru partenerul său.
Gândiți-vă. Ati face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru parintii, fratii sau prietenii vostri?
Imaginați-vă ca o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântata cu o minte strălucită, poate face cu greutate…
Cu avansul tehnologic din aceasta era a comunicațiilor, accesul nostru la informație devine tot mai rapid. Dar distanța dintre ființele umane se reduce oare la fel de mult…?
De aceea nu-i abandonati niciodata pe cei dragi,
Nu le spuneti ca sunteți ocupati atunci când au nevoie de voi…
Este posibil să aveți întreaga lume la picioarele voastre,
Dar voi ati putea fi intreaga lor Lume pentru ei…

Lumea s-a aranjat singură!

Un copil şi tatăl său călătoreau cu trenul. Călătoria trebuia să dureze circa o oră. Tatăl se aşeză comod şi se puse să citească o revistă. La un moment dat copilul îl întrerupse, întrebându-l:
- Tată, ce este clădirea aceea?
Tatăl se uită să vadă ceea ce i-a arătat copilul şi răspunse :
- Este o fabrică.
Începu din nou să citească când copilul îl întrebă din nou:
- Tată, când sosim?
Tatăl i-a spus că mai au încă de mers. A început din nou să citească, dar o altă întrebare a copilului îl întrerupse, urmate apoi de alte şi alte întrebări. Tatăl, disperat, căuta un mod pentru a-l face pe copil să se distreze. Văzu în revista pe care o citea multe chipuri de oameni, o rupse în mai multe bucăţi şi o dădu copilului, invitându-l să reconstruiască acele chipuri întocmai ca la un joc de puzzle, după care se aşeză mulţumit pe scaunul său convins că băiatul va fi ocupat pentru tot restul călătoriei. Nu apucase să treacă multă vreme şi copilul exclamă:
- Am terminat!
- Imposibil! răspunse tatăl. Nu pot să cred! Cum ai putut reconstrui imaginea aşa de repede?
Imaginea era reconstruită perfect. Copilul răspunse:
- Nu m-am fixat asupra lumii (a oamenilor celor mulţi)… căci pe cealaltă parte a foii era figura unui (singur) om; am reconstituit omul şi lumea s-a aranjat singură!

“Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!” – Osho

Cine pierde

Cine pierde, cand noi dormim? Cine pierde, cand celor din jurul nostru le stralucesc ochii, atunci cand au un vis, iar noi le taiem aripile spunandu-le: e imposibil sa faci asa ceva, nu vei reusi…? Cine pierde, cand cei din jurul nostru fac lucrurile in felul si in ritmul lor, iar noi le dam peste mana si le spunem: nu, nu se face asa. Te invat eu cum se face…? Cine pierde, cand nu-i lasam pe ceilalti sa se exprime cum vor si le inchidem gura cu: ce prostie mai e si asta! Revino-ti in fire. Maturizeaza-te odata… ? Cine pierde…?

Într-o zi un băieţel s-a dus la şcoală. Băieţelul era mic, iar şcoala era mare. Dar, când băieţelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o uşă direct din curte, a fost foarte fericit, iar şcoala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început. Într-o dimineaţă, când băieţelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor: „Astăzi o să facem un desen.“ „Grozav“, s-a gândit băieţelul, căci îi plăcea mult să deseneze. Ştia să deseneze o mulţime de lucruril:lei şi tigri, pui şi vaci, trenuri şi vapoare … Şi şi-a scos cutia cu creioane colorate si a început să deseneze. Dar profesoara a spus: „Aşteptaţi! Nu începeţi încă!“ Si a aşteptat până i s-a părut că toţi copiii sunt pregătiţi. „Acum o să desenăm flori“, a zis profesoara. „Grozav“, s-a gândit băieţelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Şi a început să deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roşu, portocaliu şi albastru. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Aşteptaţi! Vă voi arăta eu cum săcoloraţi.” Şi a desenat o floare roşie cu tulpina verde. „Acum puteţi începe”,a zis profesoara. Băieţelul s-a uitat la floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea lui. A lui era mai frumoasă decât a profesoarei, dar n-a mai spus nimic. A întors doar foaia si a desenat o floare ca a profesoarei. Era roşie cu tulpina verde. Într-o altă zi, când băieţelul intrase în clasă prin uşa din curte, profesoara le-a spus copiilor: „Azi o să facem ceva din argilă.“„Grozav“, a spus băieţelul, căci îi plăcea să lucreze cu argilă: serpi şi oameni de zăpadă, elefanţi şi camioane… Şi a început să frământe bucata de argilă. Dar profesoara a zis: „Staţi! Nu sunteţi gata să începeţi …“ Şi a aşteptat până când toţi copiii au fost gata. „Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav“, s-a gândit băieţelul, căci îi plăcea să facăfarfurii. Şi a început să facă farfurii de toate formele şi mărimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Aşteptaţi, vă arăt eu cum să faceţi!“ şi le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă. „Aşa, acum puteţi începe”, a zis profesoara. Băieţelul s-a uitat la farfuria profesoarei, si apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adâncă făcută de profesoară,dar n-a spus un cuvânt. Şi-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă şi mare ca şi cea făcută de profesoară. Şi foarte curând, băieţelul a învăţat să aştepte şi să privească. Şi să facă lucruri ca şi cele făcute de profesoară. Şi foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur. Şi s-a întâmplat într-o zi că băieţelul şi familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraş.

Şi băieţelul a trebuit să meargă la altă şcoală. Şcoala nouă era şi mai mare, si nu avea nicio uşă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce nişte trepte înalte si să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea la clasa lui. În prima zi de şcoală, profesoara le-a spus copiilor: „Astăzi o să facem un desen“. „Grozav“, şi-a zis băieţelul, şi a aşteptat să-i spună profesoara ce săfacă. Dar ea n-a spus nimic, s-a plimbat doar prin clasă. Când a ajuns lângăbăieţel, i-a spus: „Tu nu ştii să desenezi?“ „Ba da“, a zis băieţelul, „Ce desen să facem?“ „Nu ştiu până nu-l faci“, a zis profesoara. „Cum să-l fac?“,zise băieţelul. „Cum vrei tu“, a fost răspunsul ei. „Dacă toţi aţi face acelaşi desen, şi l-aţi colora la fel, cum să ştiu cine l-a făcut?“ „Nu ştiu“, zise băieţelul si a început să deseneze o floare roşie cu tulpina verde…

Preluat din Canfield Jack, „Supă de pui pentru suflet“, Ed. Teora, 2002

Baietelul unei prietene desena intr-o zi, la gradinita, pasari. Pasari albastre pentru ca albastru este culoarea lui preferata. Educatoarea i-a schimbat coala si i-a spus ca pasarile nu sunt albastre, sunt negre si asa trebuie sa le faca. …iar asta, dragii mei, nu este o poveste, din nefericire…

Eu pierd, cand nu-ti dau voie sa iti descoperi propria valoare. Eu pierd, cand iti impun regulile mele. Eu pierd, cand te conving ca propria mea realitate este cea mai buna si singura realitate. Eu pierd, cand imi asum responsabilitatea vietii tale, nedandu-ti voie sa te exprimi. Eu pierd, cand iti arat ca lucrurile se fac doar intr-un anumit fel, in felul meu. Eu pierd…

Lasati-va surprinsi de ceea ce ati putea castiga, in loc sa alegeti sa pierdeti!

Cordial,

Maria Cotoi

FA-TI TIMP PT CEEA CE CONTEAZA..

Un profesor de filosofie statea in fata clasei avand pe catedra cateva lucruri. Cand ora a inceput, fara sa spuna un cuvant, a luat un borcan mare de maioneza gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin si acestia au convenit ca era. Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat in borcan, scuturandu-l usor.

Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a intrebat din nou pe studenti daca borcanul era plin iar acestia au fost de acord ca era. Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat in borcan,. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a intrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar acestia au raspuns in cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedra doua cesti cu cafea pe care le-a turnat in borcan umplandu-l de aceasta data definitiv. Studentii au ras. "Acum" a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit, "as dori sa intelegeti ca acest borcan reprezinta viata voastra. Mingile de golf reprezinta lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre, si ca daca totul ar fi pierdut in afara de acestea, viata voastra ar fi tot plina." "Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor marunte" "Daca veti incepe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sa puneti mingile de golf si pietricelele" "La fel si in viata, daca iti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodata timp pentru lucrurile importante pentru tine." "Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta.

 Joaca-te cu copiii, fa-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia in oras la cina, joaca golf, vei avea suficient timp alta data sa faci curat sau sa repari cine stie ce dispozitiv . Ai, in primul rand grija de mingile de golf, ele conteaza cu adevarat. Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip." Unul dintre studenti a ridicat mana interesandu-se ce reprezentau cele doua cani de cafea. Profesorul a zambit "Ma bucur ca intrebi asta,ele vor doar sa arate ca, oricat de plina ar parea viata ta, e loc intotdeauna pentru doua cani de cafea, impreuna cu un prieten."

Sursa

Ultimul biscuit

Într-un aeroport stătea o tânără care urma să facă o călătorie mai lungă. Și-a cumpărat de acolo o carte ca să treacă mai repede timpul și un pachet de biscuiți. S-a așezat pe un scaun, și-a pus bagajele lângă ea și s-a apucat să citească. La un moment dat s-a întors să ia un biscuit din pachetul de lângă ea. A observat cu surprindere că la mică distanță era așezat un domn care citea un ziar și care, fără să-i ceara permisiunea, a început să ia și el din pachetul de biscuiți. Cu toate că s-a simțit indignată, politețea a împiedicat-o să îi reproșeze că are un comportament nepotrivit.  

Dar pe măsură ce ea lua câte un biscuit, lua și el unul și asta a făcut ca până la urmă tânăra să devină foarte nemulțumită. Când a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a întrebat plină de resentimente:
“Oare îndrăznește să mi-l ia și pe ultimul?” Bărbatul a luat într-adevăr ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a oferit zâmbind cald o jumătate.
 Simțind că el a depășit limita bunului simț, tânăra s-a ridicat furioasă și s-a îndreptat spre un alt colț al sălii de așteptare.
 A deschis geanta ca să pună înăuntru cartea și… spre marea ei surprindere, a văzut înăuntru pachetul de biscuiți pe care îl cumpărase.
În acel moment a copleșit-o un sentiment de rușine.

A înțeles că pachetul din care mâncase nu era al ei, ci al bărbatului care citea ziarul. El a împărțit plin de bunătate chiar și ultima bucățică pe care o avea, fără să se simtă indignat, superior sau furios. Oare de câte ori în viață am mâncat biscuiții altcuiva? Ar fi mai bine ca înainte să ne grăbim să-i judecăm pe alții să privim cu atenție în jur… și mai ales în sufletul nostru! Să dai când poți, fără să aștepți nimic în schimb, nici măcar un mulțumesc, și să nu regreți că ai dat! Cui dai? Cui are nevoie. Cât dai? Întotdeauna mai mult decât ai primit.