M-am intrebat de ce basmele atat de minunate si pline de invataminte cu care crestem si ne formam de mici, se termina in momentul in care printul o salveaza pe frumoasa, fara sa ne invete si cum au reusit cei doi sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti impreuna.
Rasfoind pe net am dat de o poveste orientala care subliniaza ceea ce neurostiinta ne arata, anume ca suntem programati conform tiparului indragostire-imperechere-separare ca dupa o anumita perioada de convietuire, sa ne pierdem interesul fata de partener daca traim cu el sub acelasi acoperis. Povestea spune ca o prinţesă s-a îndrăgostit foarte tare de un servitor necioplit şi incult, şi voia cu tot dinadinsul să se căsătorească cu el, spre ruina întregului imperiu. Marele împărat nu s-a-mpotrivit, pentru că în acest proces în care hormonii îşi fac jocurile, îndrăgostiţii oricum nu ascultă de nimeni şi nimic altceva în afară de impulsurile lor, iar dacă întâmpină rezistenţa celorlalţi, vor dori chiar mai abitir acel lucru.
Aşadar, pentru că era înţelept, tatăl a zis: „Fiica mea, sunt de acord să te căsătoreşti cu acest tânăr cu o condiţie: să petreceţi împreună o lună de zile încuiaţi într-o singură cameră. O să aveţi absolut tot ce doriţi acolo şi dacă după o lună de zile încă doreşti să te căsătoreşti cu el îţi vom face nuntă şi imperiul va fi al lui.” Prinţesa a zis fericită: „Ce e o lună de zile, cand o viaţă-ntreagă am să locuiesc cu el.” După trei zile de locuit împreună continuu, a început să zgârie la uşă ca pisica, după o săptămână se ruga de cei care aduceau de mâncare, după două săptămâni orice replică pe care o spunea el o scotea din sărite şi până la sfârşitul lunii ar fi dat orice să scape din acea veritabilă închisoare! Când împăratul cel Înţelept a descuiat uşa, prinţesa l-a îmbrăţişat şi a spus: „Am înţeles foarte bine lecţia. Nu doresc să mă căsătoresc cu el. De acum înainte, doresc să-ţi ascult mereu sfaturile.”
Exemplele acestea confirmă concluziile oamenilor de ştiinţă. E nevoie de un efort conştient şi hotărât pentru a ne depăşi nivelul instinctual, motivat doar de plăcerea şi satisfacţia personală. Altfel, acest nivel instinctual ne forţează să rămânem în limitele destinului biologic, iar stările trăite împreună, energiile pe care ni le împărtăşim şi schimburile hormonale care se trezesc automat din această trăire împreună, produc un set de hormoni care conduc la relaţii de cuplu scurte, încheiate nefericit.
Oamenii de stiinta au fost si ei atrasi de subiect si au cautat sa faca lumina in acest aspect pentru ca si ei s-au indragostit si au suferit pana la urma deziluzia unei relatii nereusite desi initial au sperat ca toata viata vor trai o romanta ca-n povesti. Exasperaţi şi revoltaţi probabil de starea cu pricina, specialiştii în biochimie şi neuroştiinţă au purces la treabă. Şi nu s-au lăsat până n-au descoperit explicaţia ştiinţifică a procesului de îndrăgostire şi a celui care duce la despărţire, ba chiar şi-au pus problema să conceapă o pastilă care să vindece suferinţele din dragoste. Concluzia lor nu e veselă deloc. Pentru individul care urmează orbeşte impulsurile speciei nu există scăpare din mecanismul îndrăgostire – împerechere – separare, programat genetic şi pus implacabil în practică de cei mai puternici neurohormoni pe care îi secretă creierul nostru. Savanţii sunt convinşi că n-avem încotro, mai devreme sau mai târziu ne confruntăm cu întregul cortegiu de amărăciuni şi durere care însoţeşte de obicei despărţirile.
De altfel, studiile arată fără dubiu că, din punct de vedere al biochimiei şi al schimburilor hormonale de la nivel cerebral, toate relaţiile de cuplu în care iubiţii nu-şi depăşesc condiţia umană instictuală au o viaţă între 2 şi 4 ani.
Ei au descoperit ca natura a programat iubiţii care rămân la nivel instinctual (MULADHARA, SWADHISTHANA şi MANIPURA CHAKRA) să-şi piardă după un timp interesul unul faţă de celălalt, indiferent ce fel de relaţie de cuplu ar avea, şi să caute (mai mult sau mai puţin conştient) să găsească pe altcineva, asigurând în felul acesta „varietatea genetică”. În folosul acestei programări sunt folosiţi cei mai puternici neurohormoni umani, produşi de creierul ancestral. Feniletilamina, oxitocina, testosteronul şi dopamina, sunt cei 4 hormoni care ajuta ca povestea de iubire sa apara puternică şi nesfârşită, viaţa sa fie idealizată, totul sa fie văzut prin ochelarii cei mai roz cu putinţă, fiinţa iubită fiind „cea mai cea”.
“ Comportamentul indus de aceste ridicări şi coborâri bruşte ale nivelului de dopamină poate fi numit „trebuie să am asta cu orice preţ”, obsesia răsplăţii mult dorite. Dacă e cazul unui iubit, suntem obsedaţi să ne întâlnim cu el iar şi iar (chiar şi atunci când chiar nu este necesar), dacă e cazul unui joc, suntem obsedaţi să ne jucăm, dacă e cazul unui viciu, suntem obsedaţi să ne dedăm lui. Producerea dopaminei la nivelul creierului este justificată de asigurarea supravieţuirii, de aceea apare la satisfacerea instinctelor primare cum ar fi foamea, setea sau sexualitatea fertilizatoare.
În lumea mamiferelor, producerea acestui hormon este limitată, însă societatea artificială în care trăim a dezvoltat multiple oportunităţi de suprastimulare a producerii de dopamină, cu toate consecinţele nefaste implicate: alcoolul, shopping-ul compulsiv, drogurile, jocurile de noroc şi, foarte recent, s-au adăugat dependenţa de televiziune, dependenţa de telenovele, dependenţa de jocuri pe calculator şi dependenţa de internet. Toate intră la satisfacerea nivelului de dopamină. Nivelul exagerat de dopamină prezent în creier generează o stare de stres, creează dependenţă, asumarea riscurilor stranii, dorinţe nesănătoase, feţişuri, anxietate, conducând chiar la schizofrenie.
Dopamina scade întotdeauna sub nivelul normal după un act erotic instinctual, iar asta distorsionează perspectiva asupra vieţii şi stârneşte sentimentul de gol lăuntric, lipsa motivaţiei interioare, incapacitatea de a iubi şi, mai presus de toate, dependenţa care implică suferinţă şi dorinţa disperată de a elimina acea suferinţă.
Sexualitatea de tip instinctual produce pendularea între cele două extreme, prea mult şi prea puţin, prinzând omul într-un carusel emoţional. Ambele extreme au efecte negative intense asupra individului şi a comportamentului său ce se reflectă negativ asupra relaţiei de cuplu.
Ca să scape din acest carusel emoţional, în care ba vede totul foarte roz şi vrea cu disperare acel lucru, ba este în depresie şi vrea cu disperare să scape de suferinţă, creierul omului secretă automat prolactină. Prolactina influenţează comportamentul de cuplu în general şi, la fel ca dopamina, ne afectează profund negativ dispoziţia interioară, ca şi cum am vedea totul prin ochelari cu sticle întunecate. Prolactina a fost denumită hormonul de stres, iar în exces induce pe termen lung sentimente de disperare, deznădejde, descurajare, viziune pesimistă şi resemnare. Ceea ce mai înainte era perceput drept fiinţa perfectă, sufletul pereche, apare acum drept bestia nesimţitoare, versus isterica nemulţumită. Defectele lui sunt subliniate arţăgos, ea vine cu pretenţii, frici şi nemulţumiri din senin, bărbatul reacţionează, de asemenea, excesiv şi furios, se simte îngrădit, sufocat, manipulat, şantajat. Cercetările neuroştiinţei demonstrează că exact aceste sentimete, în special resemnarea şi pesimismul, caracterirează relaţiile de cuplu nefericite în care unul sau ambii iubiţi îşi acceptă nefericirea şi frustrarea din consecinţe materialiste.”
Si iata-ne prinsi in relatii in care datorita necunoasterii de sine n-avem in comun cu omul despre care credeam cu cativa ani in urma ca este intreaga noastra lume, decat plata facturilor, a ratelor bancare si eventual copii. Stiinta ne spune ca este o situatie normala, ca asa suntem programati si totusi…oare chiar nu exista sorti de izbanda in ceea ce ne priveste? Poate daca barbatii ar invata sa nu se mai lase condusi numai de sfera instinctelor primare si sa vada in femeie doar un mijloc de a-si satisface aceste nevoi si ar incepe sa si simta femeia si sa-si doreasca s-o descopere pe dea-ntregul, iar femeia ar avea curajul sa se deschida fara teama de a fi folosita, sa se manifeste conform inimii si intuitiei native…poate atunci relatiile ar arata altfel si n-ar mai fi atat de chinuitoare si schimonosite. Poate daca n-am astepta printi si printese care sa ne umple golurile si sa ne salveze de propriile temeri, care sa ne valideze ca oameni si care sa ne arate cat suntem de minunati, poate atunci am reusi sa avem relatii de calitate, pentru ca atunci ne-am cunoaste suficient de bine cat sa putem sti ce ne dorim sau nu si am avea si curajul de a actiona in acest sens. Si dupa ce ne-am iubi pe noi cu adevarat, poate atunci am putea sa ne sustinem partenerul pe drumul autocunoasterii de sine, fara gelozii inutile si el ne-ar putea sustine pe noi fara teama ca ne pierd si respectandu-ne suficient cat sa ne dam voie sa ne facem alegerile in viata, banuiesc ca acele conditii predeterminante ale programului biologic de imperechere ar fi depasite.
Nu degeaba am fost invatati ca iubirea poate depasi orice obstacol. Iubiti-va si veti fi iubiti, daruiti si veti primi! Contemplati-va, observati-va si lucrati cu voi insiva pentru a opri cascada hormanala care va predetermina comportamentele. Investiti timp si rabdare in voi si veti culege roadele propriei voastre fiinte nelimitate descoperind lumi in care singuratatea, fricile si neincrederea in sine sunt palide himere. Cautati compatibilitatea mentala, emotionala si spirituala cu partenerul de viata si nu numai pe cea fizica care se stinge. Depasiti limitarile si iubiti fara granite!
Voi ce parere aveti? Ce ne lipseste pentru a avea relatii de calitate? Ce ne impiedica sa avem ceea ce ne dorim poate cel mai mult?
In speranta ca v-am atins o parte de suflet, va imbratisez de la inima la inima. Cu drag, Io
http://holistlife.wordpress.com/2014/01/07/intre-iubire-si-hormoni-relatii-si-predestinare/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumesc ca esti alaturi de mine.