Credem că ar trebui să lucrăm pentru a fi fericiţi, dar oare nu e invers?

Credem că ar trebui să lucrăm pentru a fi fericiţi, dar oare nu e invers? Într-un discurs în ritm rapid şi incitant, psihologul Shawn Achor susţine că, de fapt, fericirea susţine productivitatea. În plus, succesul în viață depinde de nivelul de fericire al creierului nostru. El demonstrează că toate paradigmele școlii și societății moderne se bazează pe o fericire viitoare la care nu ajungem niciodată, iar acest lucru ne aduce mereu nefericire în viață.


Când aveam şapte ani şi sora mea, doar cinci, ne jucam în partea de sus a unui pat suprapus. Pe atunci, eram cu 2 ani mai mare decât ea… adică sunt şi acum mai mare cu 2 ani… dar atunci însemna că trebuia să facă tot ce făceam eu, iar eu voiam să mă joc de-a războiul. Deci eram pe patul nostru suspendat. Pe o parte a patului îmi pusesem toţi soldăţeii şi armamentul. Pe partea cealaltă, erau toţi poneii surorii mele, pregătiţi pentru un atac al cavaleriei.
Sunt două variante a ce s-a întâmplat de fapt în acea după-amiază, dar, deoarece sora mea nu e cu noi astăzi, să vă spun povestea adevărată… şi anume că sora mea este cam împiedicată. Cumva, fără să fie ajutată sau împinsă de fratele mai mare, brusc, Amy a dispărut de pe patul de sus şi a aterizat cu o buşitură pe podea. Am privit agitat peste marginea patului să văd ce se întâmplase cu sora mea căzută şi am văzut că aterizase dureros pe palme şi genunchi, cu toate patru pe podea.
Eram agitat, căci părinţii îmi dăduseră sarcina să mă asigur că eu şi sora mea ne jucăm frumos şi cât mai liniştiţi. Având în vedere că îi rupsesem mâna lui Amy doar cu o săptămână mai înainte… împingând-o eroic din faţa unui glonţ tras de un lunetist imaginar, pentru care nici acum nu mi-a mulţumit, încercam din răsputeri… Ea nici nu l-a văzut venind… Încercam din răsputeri să fiu cât mai cuminte.
Am văzut chipul surorii mele, acel val de durere, suferinţă şi surprindere ameninţând să erupă din gura ei şi să-i trezească pe părinţii mei din somnul lung de iarnă la care merseseră. Am făcut singurul lucru la care mintea mea disperată de şapte ani s-a putut gândi ca să evite tragedia. Dacă aveţi copii, aţi văzut asta de sute de ori. Am spus: “Amy, stai! Nu plânge! Ai văzut cum ai aterizat? Niciun om nu aterizează aşa în patru labe. Amy, cred că asta înseamnă că eşti unicorn.”
Trişam, căci sora mea îşi dorea cel mai mult pe lume să nu fie Amy, sora de cinci ani rănită, ci Amy, unicornul special. Desigur, această opţiune nu se ivise în creierul ei până atunci. Vă imaginaţi cum biata mea soră manipulată era într-un conflict, căci micuţul ei creier încerca să dedice resurse ca să simtă durerea, suferinţa şi surpriza pe care le trăise sau să se gândească la nou-descoperita identitate de unicorn. Şi cea de-a doua a câştigat. În loc să plângă şi să nu se mai joace, să-i trezească pe părinţi, cu toate consecinţele negative pe care le-aş fi suportat, i-a răsărit un zâmbet pe toată faţa şi s-a urcat înapoi în pat cu graţia unui pui de unicorn… cu un picior rupt.
Ce am descoperit la această fragedă vârstă de cinci sau şapte ani… habar nu aveam pe atunci… era ceva ce va deveni avangarda revoluţiei ştiinţifice ce s-a petrecut după două decenii a felul cum privim creierul uman. Descoperisem ceva numit psihologie pozitivă, motivul pentru care mă aflu azi aici şi motivul pentru care mă trezesc în fiecare zi.
Când am început să vorbesc despre aceste cercetări în afara mediului academic, prin companii şi şcoli, primul lucru pe care mi-au spus să nu-l fac este să nu începi discursul cu un grafic. Eu vreau să încep discursul cu un grafic. Graficul pare plictisitor, dar este motivul care mă încântă şi pentru asta mă trezesc zilnic. Acest grafic nu înseamnă nimic; sunt date false. Ceea ce am descoperit…
Dacă aş obţine aceste date după ce v-aş studia pe voi, aş fi încântat, pentru că este clar că apare un tipar aici, iar asta înseamnă că voi fi publicat, şi asta contează cu adevărat. Faptul că e un punct ciudat deasupra curbei înseamnă că e un ciudat în încăpere… Ştiu cine eşti, te-am văzut mai devreme… nu-i nicio problemă. Nicio problemă, după cum majoritatea ştiţi, căci pot şterge acel punct. Îl pot şterge, căci sigur e o eroare de măsurătoare. Ştim că e o eroare de măsurătoare, căci îmi dă datele peste cap.
Unul dintre primele lucruri pe care îi învăţăm pe oameni la cursurile de economie, statistică, afaceri şi psihologie e cum eliminăm ciudaţii într-un mod valabil din punct de vedere statistic. Cum eliminăm valorile diferite ca să găsim linia cea mai potrivită? Ceea ce este minunat dacă vreau să aflu câte pastile Advil să ia în medie o persoană – două. Dar, dacă sunt interesat de potenţialul vostru, de fericire sau productivitate, energie sau creativitate, creăm cultul mediei prin ştiinţă.
Dacă pun întrebarea: “Cât de repede poate învăţa un copil să citească în clasă?” oamenii de ştiinţă schimbă răspunsul la “Cât de repede un copil mediu învaţă să citească în acea clasă?” şi adaptăm clasa spre medie. Dacă eşti sub media acelei curbe, psihologii sunt încântaţi, căci înseamnă că ai depresie sau altă problemă sau, să sperăm, amândouă. Sperăm să fie ambele căci modelul nostru de afaceri este că, dacă ai venit la o şedinţă de terapie cu o problemă, vrem să ne asigurăm că pleci ştiind că ai 10, ca să revii iar şi iar. Ne întoarcem şi la copilărie dacă e necesar, dar, până la urmă, vrem să te facem din nou normal. Dar normalitatea nu prea e media.
Ceea ce eu şi psihologia pozitivă propunem este că, dacă studiem ceea ce e aproape de medie, vom rămâne aproape de medie. Apoi, în loc să ştergem valorile diferite pozitive, cum am făcut eu intenţionat este să intervenim într-o astfel de populaţie şi să spunem “De ce?” De ce unii dintre voi sunt aşa mult deasupra curbei în materie de capacitate intelectuală, atletică, muzicală, creativitate, niveluri de energie, rezistenţa în faţa schimbării, simţul umorului? Orice ar fi, în loc să vă şterg, vreau să vă studiez. Deoarece poate putem strânge informaţii, nu doar despre cum să aducem oamenii spre medie, ci cum putem ridica întreaga medie în şcolile şi companiile din toată lumea.
Motivul pentru care acest grafic e important pentru mine este că, atunci când mă uit la ştiri, mi se pare că majoritatea informaţiilor nu sunt pozitive, ci negative. Majoritatea sunt despre crime, corupţie, boli, dezastre naturale. Şi, foarte repede, creierul meu începe să creadă că este proporţia corectă dintre negativ şi pozitiv în lume. Creează ceva numit sindromul facultăţii de medicină. Dacă ştiţi persoane care au fost la Medicină, în primul an de pregătire medicală, citind o listă cu toate simptomele şi bolile ce pot apărea, îşi dau brusc seama că le au pe toate.
Am un cumnat pe nume Bobo – e cu totul altă poveste. Bobo s-a căsătorit cu Amy-unicornul. Bobo m-a sunat de la Facultatea de Medicină din Yale şi a spus: “Shawn, am lepră.” Care, chiar şi la Yale, e extraordinar de rară. Dar nu aveam idee cum să-l consolez pe bietul Bobo, căci tocmai trecuse de o săptămână de menopauză.
Ceea ce descoperim nu e neapărat realitatea care ne conturează, ci lentila prin care creierul vede lumea care conturează realitatea. Dacă putem schimba lentila, nu doar că ne putem schimba fericirea, putem, în acelaşi timp, schimba orice rezultat educaţional sau de afaceri.
Când am aplicat la Harvard, a fost o provocare. Nu mă aşteptam să intru, iar familia mea nu avea bani pentru colegiu. Am primit o bursă militară peste două săptămâni şi mi-a permis să merg. Brusc, ceva ce nu era nici măcar o posibilitate a devenit realitate. Când am mers acolo, credeam că şi ceilalţi o văd ca pe un privilegiu, că sunt bucuroşi să se afle acolo. Chiar dacă eşti într-o clasă plină de oameni mai deştepţi decât tine, te bucuri doar să fii în acea clasă, eu aşa mă simţeam. Dar am descoperit acolo că, în timp ce unii simt asta, când am terminat după patru ani şi am petrecut următorii opt ani dormind în căminele studenţilor… Mi-a cerut Harvardul asta, nu eram cel tip. Eram funcţionar Harvard, consiliam studenţii pe parcursul celor patru ani grei. Cât am predat şi din cercetări am descoperit că aceşti studenţi, indiferent de cât sunt de fericiţi de succesul lor iniţial de a intra la această şcoală, după două săptămâni creierul lor nu se concentra pe privilegiul de a fi acolo, nici pe filozofia sau fizica lor. Creierul se concentra asupra concurenţei, volumului de muncă, a greutăţilor, stresului, să se plângă.
Când am fost prima dată acolo, am intrat în sala de mese a bobocilor, unde prietenii mei din Waco, Texas, locul unde am crescut eu… Ştiu că unii dintre voi aţi auzit de el. Când veneau în vizită, se uitau în jur şi spuneau: “Această sală de mese seamănă cu ceva de la Hogwarts, din filmul Harry Potter”, şi aşa este. Aici este Hogwarts din “Harry Potter” şi acesta este Harvardul. Când vedeau asta, spuneau: “Shawn, de ce îţi iroseşti timpul studiind fericirea la Harvard? De ce un student la Harvard ar fi nefericit?”
În această întrebare este cheia înţelegerii ştiinţei fericirii. Căci întrebarea presupune că lumea noastră exterioară determină nivelul de fericire, când, în realitate, dacă ştiu totul despre lumea ta externă pot prevedea doar 10% din nivelul tău de fericire pe termen lung. 90% din fericirea pe termen lung nu este determinată de lumea exterioară, ci de felul în care creierul nostru procesează lumea. Şi, dacă îl schimbăm, dacă schimbăm formula pentru fericire şi succes, putem schimba felul în care putem influenţa realitatea. Am descoperit că doar 25% din succesele la locul de muncă sunt determinate de I.Q. 75% din succesele joburilor sunt influenţate de nivelul de optimism, susţinere socială şi abilitatea de a vedea stresul ca o provocare, nu o ameninţare.
Vorbeam cu probabil cel mai prestigios internat din New England şi au spus: “Ştim deja asta. Aşa că, anual, nu doar le predăm elevilor, avem o săptămână pentru starea de bine. Şi suntem foarte entuziasmaţi. Luni seara expertul mondial vine să vorbească despre depresia la adolescenţi. Marţi seara e despre violenţa în şcoli şi acte de intimidare. Miercuri seara e despre tulburări de alimentaţie. Joi seara este despre consumul de droguri. Şi vineri seara alegem între sex neprotejat şi fericire.” Am spus: “Aşa sunt serile de vineri pentru toată lumea.” Mă bucur că v-a plăcut, dar lor nu le-a plăcut deloc. Linişte la telefon. În acea tăcere, am spus: “Ar fi o plăcere să vorbesc la şcoala voastră, dar să ştiţi că nu-i o săptămână despre starea de bine, ci despre starea de rău. Aţi subliniat lucrurile negative care se pot întâmpla, dar nu aţi vorbit despre cele pozitive.”
Lipsa bolii nu înseamnă sănătate. Iată cum ajungem la sănătate: Trebuie să inversăm formula pentru fericire şi succes. În ultimii trei ani, am călătorit în 45 de ţări diferite, colaborând cu şcoli şi companii în mijlocul unui declin economic. Am descoperit că majoritatea companiilor şi şcolilor urmează următoarea formulă a succesului: Dacă muncesc mai mult, voi avea mai mult succes. Şi, dacă am mai mult succes, voi fi mai fericit. Pe asta se bazează stilul de a creşte copiii, de management, modul cum ne motivăm comportamentul.
Problema e că este nesusţinut ştiinţific şi invers din două motive. Primul, de fiecare dată când creierul are un succes, doar ridici ştacheta referitoare la aspectul succesului. Luăm note bune, acum trebuie să luăm note şi mai bune, ai intrat la o şcoală bună şi apoi intri la o şcoală şi mai bună, ai o slujbă bună, trebuie să obţii una şi mai bună, atingi targetul de vânzări, îţi vei schimba targetul de vânzări. Dacă fericirea e de partea opusă a succesului, creierul tău nu ajunge nicicând acolo. Ceea ce am făcut e să împingem fericirea dincolo de orizontul cognitiv, ca societate. Asta e pentru că noi credem că trebuie să avem succes şi atunci vom fi fericiţi.
Dar creierul nostru funcţionează invers, asta e problema reală. Dacă poţi creşte nivelul pozitivităţii cuiva în prezent, creierul lor trăieşte ceea ce am numit avantajul fericirii, creierul tău, la pozitiv, evoluează mult mai bine decât la negativ, neutru sau stresat. Inteligenţa, creativitatea şi nivelul de energie cresc. De fapt, am descoperit că orice rezultat al ocupaţiei tale se îmbunătăţeşte. Pozitiv, creierul e cu 31% mai eficient decât negativ, neutru sau stresat. Eşti cu 37% mai bun la vânzări. Doctorii sunt cu 19% mai rapizi, mai precişi la găsirea diagnosticului corect la pozitiv, faţă de negativ, neutru sau stresat. Ceea ce înseamnă că putem inversa formula. Dacă putem găsi o cale de a deveni pozitivi în prezent, creierele noastre vor funcţiona cu mai mult succes căci putem munci mai repede, mai mult şi mai inteligent.
Pentru a putea face acest lucru, trebuie să inversăm formula, ca să putem vedea de ce sunt creierele noastre în stare. Căci dopamina, care pluteşte în sistemul nostru când suntem pozitivi, are două funcţii. Nu vă face doar mai fericiţi, activează toate centrele de învăţare din creier, permiţându-vă să vă adaptaţi diferit la lume.
Am descoperit că sunt întotdeauna modalităţi de a vă antrena creierul pentru a putea deveni mai pozitiv. În doar două minute, timp de 21 de zile la rând, vă puteţi reconfigura creierul, permiţând creierului să funcţioneze cu adevărat mai optimist şi cu mai mult succes. Am făcut aceste lucruri în cercetări la fiecare companie la care am lucrat, punându-i să scrie trei lucruri noi pentru care sunt recunoscători, timp de 21 de zile la rând, trei lucruri noi în fiecare zi. La final, creierul începe să reţină un model de a explora lumea, nu pentru ce e negativ, ci pentru ce e pozitiv mai întâi.
Ţinând un jurnal despre o experienţă pozitivă pe care ai avut-o în ultimele 24 de ore permiţi creierului să o trăiască din nou. Exerciţiul îţi învaţă creierul că comportamentul tău contează. Am aflat că meditaţia permite creierului că treacă de ADHD-ul cultural pe care l-am creat încercând să facă mai multe sarcini în acelaşi timp şi permiţând creierului să se concentreze asupra sarcinii actuale. În sfârşit, faptele bune la întâmplare sunt fapte bune conştiente. Îi punem pe oameni, când îşi deschid căsuţele de e-mail, să scrie un mesaj pozitiv, lăudând sau mulţumind cuiva din reţeaua lor de susţinere socială.
Făcând aceste activităţi, antrenând creierul aşa cum ne antrenăm corpurile, am descoperit că putem inversa formula fericirii şi a succesului şi, făcând acest lucru, nu doar creăm unde de pozitivitate, creăm o adevărată revoluţie.


Read more: http://filedelumina.ro/2014/01/20/credem-ca-ar-trebui-sa-lucram-pentru-a-fi-fericiti-dar-oare-nu-e-invers/#ixzz2qvZF76Fe