Învinuirea - Sentimente împovărătoare

de Madisyn Taylor


Nu ne revine sarcina de a insista asupra trezirii semenilor la asumarea răspunderii pentru propriile acţiuni; fiecare fiinţă umană va lua această decizie
în mod conştient,
la momentul potrivit.


Pe măsură ce conştientizăm că lumea din exterior este, cu adevărat, o reflexie a universului lăuntric, s-ar putea să fim cuprinşi de confuzie, cu privire la cine poartă vina pentru dificultăţile din propria existenţă. Ne vom întreba, poate, cum să ne asumăm răspunderea unei copilării nefericite; de asemenea, aceeaşi situaţie survine - aceeaşi întrebare se ridică, în relaţiile noastre curente. Ştim, cu toţii, că învinovăţirea celorlalţi este diametral opusă asumării responsabilităţii; şi totuşi, e posibil să nu înţelegem cum să ne asumăm răspunderea, în cazul lucrurilor, evenimentelor sau împrejurărilor pentru care nu ne simţim, întru totul, responsabili. S-ar putea să ne acuzăm părinţii pentru stima noastră de sine scăzută; şi, totodată, să ne învinuim partenerul de viaţă, pentru amplificarea acestui simţământ, în mod inconştient, prin intermediul comportamentului său. La suprafaţă, pare logic. Până la urmă, nu e vina noastră, dacă părinţii au fost iresponsabili sau prea aspri; de asemenea, nu suntem vinovaţi pentru comportamentul defectuos, al partenerului nostru de viaţă.


Şi totuşi, poate că problema rezidă în acţiunea însăşi de învinovăţire. Fie îi acuzăm pe ceilalţi, fie ne învinuim pe noi înşine, acest act poartă în sine valenţe agresive şi aspre. Creează, actualizează circumstanţe ce ne stăvilesc, la rândul lor, evoluţia, din cauza sentimentelor împovărătoare, de ruşine şi vină. De asemenea, aşază soluţionarea situaţiei noastre de viaţă şi vindecarea durerii, în mâinile altcuiva. Şi, în ultimul rând, nu putem insista asupra trezirii celorlalţi la asumarea răspunderii pentru propriile acţiuni; fiecare fiinţă umană va lua această decizie, atunci când se va simţi pregătită. În acest răstimp, dorinţa de a ne continua viaţa, în loc de a zăbovi, aşteptând un miracol, ne va deschide, totodată, ochii asupra înţelepciunii inerente gestului de a prelua controlul asupra situaţiei.


Săvârşim acest gest prin iertarea părinţilor noştri, chiar dacă nu ne-au cerut acest lucru, cu scopul de a ne elibera pe noi înşine. De asemenea, prin încheierea unei relaţii abuzive cu partenerul nostru - care s-ar putea să nu-şi accepte conduita necorespunzătoare - în virtutea dorinţei noastre de a prelua răspunderea pentru modul în care suntem trataţi. Pe scurt, trebuie să ne iubim pe noi înşine, după cum am vrea să fim iubiţi, şi să ne creăm viaţa pe care ştim că o merităm. Şi ar fi bine să lăsăm soluţionarea fărădelegilor comise împotriva noastră în seama Universului, eliberându-ne astfel pe noi înşine, cu scopul de a trăi o viaţă fără vină - simţământ pe care îl vom fi transcens şi risipit.