Poarta sacra a Inimii. Judecata sau Acceptare

Deschiderea inimii, a coborâ în inimă, a privi cu ochii inimii, a simţi cu inima… Rugăciunea inimii, meditaţia inimii, respiraţia inimii… Cine dintre noi au auzit aceste sintagme şi câţi dintre noi au simţit cumva, că în spatele lor se ascunde un adevăr misterios care merită a fi aflat? Ceva important fără îndoială, dacă ar fi să ne luăm după tresărirea interioară. Câţi dintre noi nu s-au întrebat, la nivelul minţii, cum vine asta, „a-ţi coborâ mintea în inimă”, sau a o „deschide”? Şi câţi dintre noi nu au privit la un moment dat în interior cu speranţă, pentru ca apoi să-şi ridice ochii şi să-şi spună cu dezamăgire „eu nu simt nimic”?

Ce este această fabuloasă poartă interioară a inimii pe care o pomenesc cele mai străvechi scrieri mistice ale umanităţii, vechi de mii de ani? Şi mai ales, care este drumul acela ce duce la trăirea iubirii mistice, a iubirii divine, cea care schimbă totul? Marii maeştri mistici ale căror trăiri au dus la scrierea cărţilor sfinte, maeştrii Vedelor, Khrishna, Budha, Isus, Zoroastru, toţi aceştia au vorbit despre această poartă magică a fiinţei, dincolo de care se află percepţia Adevărului, a adevăratei naturi a Creaţiei. Din nefericire însă, deşi ei au fost aceia ale căror trăiri au stat la baza fondării unor doctrine mistice fundamentale, nu ei înşişi au scris cărţile, ci epigonii lor, discipolii lor, uneori la sute de ani după ce ei trecuseră pe partea cealaltă a vălului. Ei trăiseră Revelaţia. Dar cărţile reluau doar informaţie. Ei o trăiseră, dar în urma lor nu mai rămăsese decât dogma. Trăirea vie fusese deja înlocuită cu texte, reguli şi ritualuri uneori goale de orice conţinut. Aceasta este povestea majorităţii tradiţiilor spirituale ale lumii care, în ultimă instanţă, continuau să vorbească despre marea poartă a inimii în termenii de „trebuie să…”. Dar cum? Căci orice abordare ce urmează paşii unei proceduri, unui ritual, orice încercare de a repeta anumite mantre, rugăciuni, mudre, posturi, orice încercare de a repeta experienţele maeştrilor degenera în cele din urmă în formă goală. Oamenii continuau să repete procedurile sacre în speranţa că într-o bună zi vor trăi o revelaţie asemenea maestrului. Şi uneori acest lucru se întâmpla. Dar rar şi incomplet. Iar acest lucru se datora mai curând unor iluminări spontane, ce nu păreau să aibă legătură cu ritualurile în sine. Iar descoperirile acestor oameni, atunci când reuşeau să expansioneze în stări largi de conştiinţă, anulau textele cărţilor sacre. Căci trăirea directă şi subiectivă a Adevărului tinde întotdeauna să anuleze adevărul parţial povestit de alţii. Astfel, în mod paradoxal, cei care au trăit Revelaţia în cadrul unor instituţii de credinţă, au fost de multe ori excluşi pentru că Adevărul lor trăit era diferit de cel al cărţilor. Acest lucru s-a petrecut pretutindeni unde Revelaţia a fost înlocuită cu dogma. Însă, un lucru a fost mereu comun tuturor misticilor care au reuşit să depăşească barierele trupului fizic pentru a percepe realitatea transcendentă: toţi au afirmat că marea poartă de trecere este Inima. Acest lucru este comun tuturor culturilor, din toate timpurile şi de pe toate continentele, în sisteme de credinţă organizate sau în sisteme libere, precum cele şamanice.
Şi încă ceva important: această poartă a fost întotdeauna una interioară.

O veste buna pentru toţi exploratorii conştiinţei, pentru toţi căutătorii de sine, pentru toţi căutătorii de spiritualitate: nu mai este nevoie să depăşim barierele trupului fizic pentru a experimenta niveluri mai complete de conştiinţă, nu mai este nevoie de proceduri complicate, de ritualuri, de anularea dimensiunii fizice pentru a călători în conştiinţă. Nivelul de conştiinţă al umanităţii s-a schimbat. Dimensiunea noastră densă, încarnată, pur şi simplu s-a apropiat ca frecvenţă de vibraţie de dimensiunile noastre „spirituale”, asfel încât nu mai este nevoie să ne părăsim corpul pentru a avea acces la esenţe. Totul se petrece în corp şi împreună cu corpul care devine, cu adevărat o poartă de trecere. Integrarea dimensiunilor dense şi a celor subtile se află într-un stadiu deja suficient de avansat încât oricine să poată experimenta direct propria realitate completă. Cu adevărat „spiritualitatea” şi lumea încarnată devin una, părţi ale aceluiaşi întreg.

Povestea Sufletului
Am scris în mai multe rânduri despre arhitectura interioară a fiinţei şi despre felul în care dimensiunea noastră subtilă, spirituală, pe care de multe ori o numim Suflet, se desparte în două pentru această uluitoare experienţă a încarnării. O parte, cea mai subtilă, cea mai rafinată, care nu poate suporta nivelurile joase de vibraţie ale materiei, rămâne în „afară”, într-o dimensiune „spirituală”. Cealaltă parte, pe care o puteţi imagina ca pe un pachet de frecvenţe mai joase, este partea care coboară în densitate, în încarnare, în corp. Este partea care va constitui aspectul noastru uman. Partea care intră în marele joc al iluziei, în maya. Este partea care uită de unde a venit, cine este, şi care experimentează jocul umanităţii. Este partea care joacă toate rolurile umane şi a cărei experienţă se acumulează, pe căi misterioase, în jumătatea noastră spirituală, „Sufletul”. Identificarea cu nivelurile materiale durează de foarte mult timp, iar scopul acestei identificări este a învăţa cum să administreze această lume densă, în care energia are o uriaşă inerţie. Cu alte cuvinte, divinitatea noastră, cea care a creat densitatea, îşi experimentează propria creaţie. Coboară în propria creaţie şi o locuieşte. Căci nu „cunoaştem” decât ceea ce trăim noi înşine.

Experienţa aceasta a condus, într-un timp foarte lung, la ceea ce trăim acum: un timp în care „jumătăţile” noastre, cea spirituală şi cea materială, densă, se reunifică. Experienţa dualităţii se termină, iar reîntâlnirea între cele două jumătăţi ale noastre este pe cale să se producă, la nivel individual şi la nivel colectiv. Lunga noastră călătorie ne-a transformat. Nu vom mai fi niciodată cei care am fost, ci cu mult mai mult, căci orice călătorie este o iniţiere şi o transformare. Am învăţat să aducem spiritul nostru, pe care atât de mult timp l-am considerat o entitate exterioară, dumnezeu, am învăţat să-l aducem înăuntru şi să-l recunoaştem. Să ne recunoaştem pe noi înşine în toate aspectele noastre, inclusiv cel divin, spiritual.

Marii maeştri au deschis acest drum al reamintirii a cine suntem. Experienţele lor, revelaţiile lor, cele care au fondat religii, au fost experienţe ale propriei lor divinităţi. Mesajul lor a fost întotdeauna „eu sunt dumnezeu, şi tu eşti dumnezeu”. (Din nefericire, partea a doua a mesajului a cam căzut la cenzura instituţiilor de credinţă care-şi vedeau ameninţată puterea.) Iar acum, seminţele lor dau roade. Umanitatea îşi aminteşte cine este cu adevărat. O specie spirituală extraordinară care a avut curajul să coboare în materie, să uite cine este, pentru a se redescoperi pe sine într-o nouă dimensiune.

Nivelurile de conştiinţă sunt niveluri de experienţă
Sufletul coborât în densitatea corporală experimentează realitatea pe diferite niveluri despre care am mai vorbit pe Călătoria Inimii. Nivelul cel mai bazic, la care umanitatea a stat o perioadă de timp imensă, este cel al identificării complete cu corpul. Este nivelul separării totale de realităţile transcendente. Nivelul în care credem că suntem doar trupul nostru şi că vom dispărea odată cu el. La acest nivel, partea de suflet încarnată trăieşte complet iluzia morţii. Este cel mai bazic nivel de experienţă umană. Dualitatea viaţă-moarte articulează această realitate.

Al doilea nivel de experienţă, izvorât din primul, sau al doilea grad al iluziei, este cel al dualităţii plăcere-durere. Acceptăm ceea ce ne place ca fiind al nostru, sau noi înşine, iar ceea ce nu ne place, respingem ca fiind străin nouă, exterior. Este nivelul în care experimentăm realitatea ego-ului, în care creem personalităţi umane succesive în vieţi succesive şi le experimentăm ca şi cum ar fi o realitate completă şi ultimă. Jucăm nenumărate roluri şi ni le asumăm complet ca fiind „noi”. Uitand cine suntem, fiind identificaţi complet cu o realitate finită, plasăm dimensiunea noastră „spirituală” în exterior. Aceasta devine „dumnezeu” drăguţul.

Al treilea nivel de experienţă, care îşi are originea în primele două, se petrece la nivelul emoţilor. Identificarea cu aspectele plăcute, „ale noastre”, se petrece simultan cu respingerea acelor aspecte pe care le negăm. Este nivelul pe care se naşte frica şi în care începem să vânăm în exterior „întunericul”, pe „satan”, care nu sunt decât aspecte respinse ale propriei noastre fiinţe şi experienţe. Este nivelul puterii, în care decidem dacă vom lupta sau vom fugi, dacă avem curajul de a înfrunta „bezna”, sau dacă ne vom lăsa prizonierii ei. Este un nivel foarte sofisticat al iluziei, foarte credibil, iar realitatea pe care o trăim este foarte puternică. (Am scris despre toate acestea în articolul „lumină versus întuneric”)
Al patrulea nivel de experienţă este cel care ne interesează astăzi, căci se petrece la nivelul de conştiinţă al … inimii. Surpriză!

Lanţul iluziilor şi judecata
Poate aţi observat deja că am numit pentru fiecare nivel de experienţă o anume iluzie trăită. Poate aţi observat deja că fiecare iluzie este întemeiată pe o JUDECATĂ fundamentală a realităţii. Pe o dihotomie. Pe o separare. „Eu sunt corpul meu, restul nu sunt eu”, „Eu sunt ceea ce-mi place, iar ceea ce nu-mi place în mine însumi, nu sunt eu.” Cine operează această separare? Care este instrumentul omenesc al separării de marele întreg? Mintea. Judecata. Cea care împarte experienţa în eu-celălalt, plăcut-neplăcut, bine-rău, întuneric-lumină, materie-spirit. Dualităţile acestea sunt doar moduri de a experimenta realitatea şi sunt create în interiorul fiinţei, pe nivelul minţii. Sunt filtre prin care privim realitatea.

Iar mintea este un instrument pur uman. Este o unealtă pe care ne-am dăruit-o atunci când am început să coborâm în materie. O uneltă incredibil de flexibilă şi care funcţionează precum un computer: zero-unu, da-nu, accept-nu accept, bun-rău, lupt-fug, atac-mă retrag… Cum decide mintea ce acţiune este preferabilă? Prin analiza trecutului, a datelor, a experienţelor trecute înmagazinate în memorie. Este o unealtă perfectă pentru dimensiunea materială, încarnată, în care energiile se mişcă lent şi în care unele lucruri sunt în mod limitat previzibile. Mintea aproximează un viitor probabil pe baza experienţei trecute. Apoi luăm o decizie. De pildă decizia fundamentală „eu sunt corpul meu, restul nu sunt eu” va crea iluzia de bază a separării şi a morţii, şi un întreg nivel de realitate trăită. În acest fel mintea crează toate nivelurile de experienţă umană.

Poarta între dimensiuni
Din nou foarte interesant, centrul energetic denumit în unele tradiţii chakra inimii, dar cunoscut sub alte nume pretutindeni, este şi centrul corpului mental, deşi nu pare a avea vreo legătură cu mintea umană.Acest palier energetic este intersecţia între mintea omenească, cea care administrează şi crează întregul lanţ al iluziilor, şi ceea ce numim dimensiunile noastre divine, subtile, spirituale. Este o zonă de interferenţă extraordinară între spiritul nostru şi dimensiunea încarnată, şi deci un spaţiu în care se poate face trecerea sau integrarea dimensiunilor.
Este punctul în care logica, raţiunea, cunoaşterea liniară a realităţii materiale atinge expansiunea maximă, dar şi punctul în care îşi descoperă limitele, căci dincolo de acest punct realitatea devine non-liniară. Este linia de demarcaţie între obiectiv (mintea) şi subiectiv (cunoaştere prin revelaţie). Este linia de demarcaţie între judecată şi acceptare, între evaluare mentală şi simţire directă a realităţii. Judecata, ca şi acceptarea, sunt moduri în care privim realitatea şi are care astfel crează întraga noastră paradigmă despre existenţă. În vreme ce judecata interpune ecranul mental între „noi” şi rest, acceptarea desfiinţează acest ecran şi astfel încât nu mai există graniţe, ci doar percepţie, simţire directă a tuturor energiilor.

Inima este spaţiul marii alegeri a felului în care percepem realitatea şi de aceea toţi marii maeştri au vorbit despre inimă ca despre un spaţiu al transformării. „Deschiderea inimii”, „Rugăciunea Inimii”, „Respiraţia Inimii”… Între ce şi ce putem alege la nivelul inimii? Între două moduri de percepţie, între două paradigme, între două realităţi: cea generată de judecată şi cea percepută direct. Cea a aspectului uman, încarnat, şi cea mai largă a fiinţei noastre în ansamblu.

Judecata de sine şi vinovăţia. Păcatul primordial.
Să aruncăm o privire mai întâi la realitatea creată prin intermediul minţii şi să continuăm pentru câteva momente să explorăm lanţul iluziilor. Am văzut cum identificarea cu corpul, cu forma, crează iluzia morţii, apoi cum aceasta crează iluzia sinelui uman şi personalitatea, întemeiată pe acceptarea a aspectelor „plăcute” şi excluderea celor „neplăcute”, am văzut apoi cum acest lucru naşte frica de ceea ce am respins, lupta între lumină şi întuneric, între bine şi rău, împărţirea întregii experienţe umane în polarităţi şi felul în care am creat toate acestea cu ajutorul capacităţii discriminatorii a minţii omeneşti. La nivelul următor al iluziei, după nivelul „răului”, se află iluzia vinovăţiei. Suntem la nivelul inimii dar operând cu criteriul mental, al judecăţii.Inima noastră este închisă. Suntem în minte, în judecată. Folosim instrumentul fabulos al minţii, destinat iniţial supravieţuirii în mediul dens al încarnării, pentru a percepe întreaga realitate, inclusiv cea transcendentă. Acest instrument incredibil, proiectat pentru funcţionarea în regim de primejdie, îl folosim înclusiv atunci când nu suntem ameninţaţi de nimic. Relaţionăm cu ceilalţi şi mai ales cu noi înşine pe criterii mentale. Întreaga realitate este privită ca un joc dinamic al contrariilor. Evaluăm permanent lucrurile în bine-rău, întuneric-lumină, materie-spirit, etc. Judecăm.
Aici se naşte vinovăţia, pentru că înainte de toate ne judecăm pe noi înşine pentru ceea ce suntem, apoi judecăm întreaga realitate. Aici se naşte mitul păcatului primordial, al izgonirii din rai. Am uitat complet că la un anumit nivel noi suntem aceia care am decis să coborâm în materie, să experimentăm densitatea, ne credem condamnaţi de o instanţă superioară la această puşcărie a spiritului care este materia. Suntem pierduţi într-o iluzie foarte complexă. Chiar dacă spaţiul sacru al inimii este un spaţiu de interferenţă cu dimensiunile noastre spirituale, cu marea realitate, atâta vreme cât operăm cu criteriul mental, cu prisma mentală prin care privim realitatea, iluzia va deveni din ce în ce mai puternică. Continuând să folosim criteriul minţii vom prelungi lanţul iluziei la nivelele următoare, unde vinovăţia crează suferinţa profundă, iar suferinţa, la nivelul următor de experimentare a realităţii, crează mitul Salvatorului, al celui care ne va elibera din suferinţă pentru a ne duce înapoi, în tărâmurile spirituale. Salvatorul va fi un personaj întotdeauna exterior nouă înşine, căci face parte din lanţul iluziei create de minte. Nu ne vom asumăm noi înşine aceste niveluri ale experienţei, pentru că suntem încă separaţi în eu-restul lumii şi pentru că operăm cu prisma dualităţii. Capcana pare închisă definitiv. Am parcurs întregul lanţ al iluziei, întregul lanţ al identificărilor şi nu ne rămâne în cele din urmă decât să aşteptăm salvarea din materie, venind de undeva din exterior. Am creat o iluzie atît de puternică, atât de completă, atât de logică J încât nu ne-a mai rămas nimic de făcut, decât să aşteptăm.
Acesta este nivelul la care se află majoritatea religiilor tradiţionale, instituţionalizate, cu reguli de urmat şi cu dogme, cu ritualuri obligatorii şi cu 7, 10, sau 12 porunci de urmat. Este un nivel al fanatismului şi al procedurii, este abordarea logică, liniară a unei realităţi complet non-liniare. Este încercarea de a găsi o logică divinităţii şi crearea unui dumnezeu cu caracteristici umane: răzbunător, judecător, capricios, partizan. Aici se află fanatismul religios şi bătăliile care se duc în numele credinţei. Mintea noastră se află la ea acasă, căci totul este logic. „Dacă urmezi cei 12 paşi, atunci vei fi mântuit!” Este nivelul moralei impuse prin frica de dumnezeu, şi nu prin simţire. Frica de dumnezeu este folosită de sistem, sub pretextul că este un mijloc de evoluţie spirituală, pentru a ne menţine în iluzie. Este un fals drum spiritual pentru că nu descătuşează propria spiritualitate, nu eliberează nivelurile spirituale ale propriei conştiinţe, ci dimpotrivă. Este drumul „credinţei” orbeşti, nu al încrederii în propria divinitate.
În viaţa personală trăim iluzia în plin, chiar dacă credem că suntem spirituali. Pentru că ne judecăm pe noi înşine, suntem necruţători cu ceilalţi. Vorbim despre iubire dar nu simţim nimic de genul acesta. Iubirea este doar un concept pe care ni-l impunem şi care vine din minte. „Trebuie să fiu bun, îngăduitor, trebuie să trimit iubire tuturor”, etc. Dar nu simţim nimic. O facem pentru că aşa trebuie, pentru că avem speranţa că impunându-ne să simţim, respectând regulile, într-o bună zi vom avea şi noi o experienţă spirituală. Suntem înstrăinaţi de noi înşine, căci nu ne simţim, ci ne gândim propria fiinţă în mod conceptual. Ne dispreţuim corpul, sau în cel mai bun caz îl ignorăm, pentru că judecata ne spune că e o piedică în calea spiritualităţii. Negăm plăcerea pentru că normele spun că nu e divină, ci umană, iar umanul şi divinul sunt diferite. Îi înfierăm pe cei care simt plăcere, pentru că sunt submişi diavolului. Suntem săraci pentru că avem convingerea mentală că sărăcia ne va conduce către rai după ce voi muri şi avem o părere mizerabilă despre noi înşine, pentru că am fost învăţaţi că umilinţa e cea mai bună cale către divin. Sunemt singuri, vindicativi, răutăcioşi, invidioşi pentru că judecându-ne pe noi, pe ceilalţi şi întreaga lume, am devenit necruţători. Am pus distanţa minţii între noi marele rest, iar lumea a devenit un tribunal interior. Vinovaţii sunt întotdeauna în exterior iar noi avem cheile împărăţiei. Nefericirea şi singurătatea pun stăpânire pe noi trăim într-o lume „nedreaptă şi mizerabilă în care nu mai exsită valori şi repere”. Suntem mereu într-un război al credinţei, dar ceilalţi încep să devină surzi la sfaturile, părerile şi ştiinţa noastră despre căile spirituale. Bucuria a dispărut, pentru că suntem incapabili să simţim că dumnezeu se află în cele mai mărunte lucruri şi mai ales în noi înşine. Nu mai există creaţie pentru noi, nu mai există comunicare adevărată, nu mai există simţire, nu mai există expansiune şi nici compasiune. Doar judecată. Dumnezeu rămâne în exterior, pierdut pentru totdeauna, străin şi rece, de privit doar în icoane şi de citit în cărţi. Experienţa spirituală personală se rezumă la a citi experienţele altora. Cercul este închis, căci cititul fără experienţă este al minţii. Suntem prizonieri în propria noastră minte, în propria noastră iluzie, creată de noi înşine. Şi totuşi, o mică voce interioară ne spune în adâncuri „trebuie să mai fie ceva…”

Deschiderea inimii. Acceptarea
Ce au descoperit marii mistici plonjând în adâncurile propriei fiinţe? În primul rând că toate poziţionările sunt iluzii care pornesc din minte, din uitare, din incoştienţă, din identificare, din ignoranţă. Credem că suntem doar trupuri, dar nu suntem doar atât, credem că avem un ego, dar e doar un joc al sufletului, credem că marea creaţie şi noi înşine suntem împărţiţi în polarităţi, dar e doar o iluzie, un joc cosmic al propriei conştiinţe coborâte în materie şi că totul este întemeiat pe capacitatea minţii de a discrimina, de a împărţi. Spirit şi materie, lumină şi întuneric, bine şi rău. Un mod de a te privi pe tine şi tot ce există. Şi atunci maeştrii au ales, în interiorul lor, pur şi simplu SĂ NU JUDECE. Să nu mai împartă nimic în polarităţi. Să ACCEPTE realitatea, oricare ar fi ea, ca pe o manifestare a conştiinţei în ansamblul său. Ca pe o experienţă. Divinitatea se experimentează pe sine şi toate infinitele posibilităţi ale propriei conştiinţe de sine. Creaţia nu este decât experimentarea realităţilor interioare infinite ale Creatorului.

Suntem încă la nivelul inimii, al punctului în care dimensiunile noastre subtile şi cele dense interferează, în care dualitatea dansează dansul iluziei, în care avem capacitatea de a gândi, de a împărţi, de a divide, aşa cum ne-am divizat pe noi înşine în această extraordinară experienţă care se numeşte „umanitate”. Dar avem şi capacitatea de a privi totul acceptând, ca pe o singură realitate fără graniţe arbitrare. (O carte extraordinară pe această temă Ken Wilber, Fără Graniţe. O carte Elena Francisc desigur J)Deci, la nivelul de conştiinţă al inimii, avem de ales. Între a judeca şi a accepta. Este nivelul în care, NEMAIJUDECÂND REALITATEA, percepem faptul că tot ceea ce am vânat în exterior ca fiind „rău”, nu erau decât proiecţiile părţilor din noi pe care le respinsesem. Că ceilalţi sunt legaţi prin mii de fire subtile de propria noastră fiinţă şi că joacă şi ei acelaşi dans al iluziei până când vor alege non-discriminarea, non-judecata. Este faimosul nivel al deschiderii inimii despre care vorbesc toate tradiţiile spirituale ale lumii, despre care vorbeşte Isus. Este descoperirea nivelurilor colective de conştiinţă, a transcendenţei fiinţei omeneşti, este descoperirea tulburătoare că noi am fost aceia, timp de mii de vieţi, care am jucat toate rolurile, că nimic nu ne este străin din aceste roluri, că noi înşine am participat la întreaga poveste a umanităţii şi am creat, aşa cum am crezut noi atunci, întreaga realitate. Este nivelul descoperirii extraordinare că nimeni nu este vinovat cu nimic, pentru că totul nu este decât un joc al conştiinţei şi al identificării cu diferite stări, roluri, şi poveşti pe care le credem cu adevărat, pentru că noi suntem creatorii lor şi pentru că suntem nişte creatori uluitori de realitate. Nimeni nu a murit vreodată în acest joc al conştiinţei, chiar dacă noi am crezut că i-am ucis, nimeni nu a suferit vreodată cu adevărat, erau doar roluri pe care sufletele noastre le-au jucat. Am ucis şi am fost ucişi, am fost eroi şi victime, războinici şi vrăjitoare, mame şi copii, salvatori şi călăi, buni şi răi, am fost tot ceea ce poate fi şi toate nu au fost decât experienţe ale acestui nivel al Creatorului explorându-şi propria creaţie. La capătul acestui joc cosmic al încarnării, nu mai putem condamna pe cel care „face răul”, căci noi înşine am fost cândva la fel de orbi ca şi el. Ştim că el, este într-un fel noi înşine. Este nivelul conştiinţei cristice, în care „iau asupra mea păcatele oamenilor” înseamnă „eu sunt acela care le-a comis” căci eu sunt una cu voi toţi. Sunt conştient de faptul că am fost în toate rolurile şi că am comis, în lanţul iluziei, toate lucrurile „rele”, sunt una cu întreaga umanitate. Acesta nu este, şi nu a fost niciodată un concept, aşa cum l-a considerat şi prezentat religia, ci o realitate trăită, simţită la cele mai directe niveluri. Trăieşti ceea ce simte cel ucis şi cel care ucide, învingătorul şi cel învins, violatorul şi victima, toată suferinţa umanităţii poate trece prin tine, în câteva clipe, fără nici măcar un cuvânt, căci mintea nu există în această ecuaţie, iar înţelegerea că „eu sunt acela care a trăit toate acestea vreodată în toată istoria umanităţii” apare în conştiinţă brusc, total, definitiv, strivitor. Simţi toate acestea la nivelul fiecărei celule a corpului. Condiţia umană a încarnării, dureroasă şi eroică în acelaşi timp, se revelează arzător prin simţire. Simţi. Toate poveştile umanităţii sunt în tine, într-o singură clipă astrală, de negândit.

Clipa magică a acestei descoperiri, a acestui fel de privire interioară, este deschiderea inimii.
Care este însă calea către această trăire? Este suficientă alegerea conştientă a non-judecăţii? Este suficientă alegerea de a privi fiinţa şi întreaga experienţă ieşind din spaţiul gândirii, în a simţi? Iată răspunsul meu personal: nu ştiu. Pentru mine, înafara alegerii conştiente a non-judecăţii, ceea ce a determinat trăirea acestei stări de conştiinţă a fost intrarea deliberată într-o stare de conştiinţă lărgită, de expansiune, după care, odată trăită, ea nu mai poate fi uitată niciodată. Nivelul inimii deschise, este un nivel al propriei noastre conştiinţe. Este în noi înşine. Suntem noi înşine. În acest sens, Cristos este în fiecare din noi, şi fiecare din noi este Cristos. Este nivelul de conştinţă colectivă al umanităţii în ansamblul ei şi conştentizarea bruscă, irevocabilă, că toată drama umanităţii este propria noastră dramă, că la un anumit nivel al fiinţei noastre noi suntem aceia care au experimentat întreaga poveste a umanităţii. Non-judecata este intrinsecă acestei trăiri. A judeca orice, înseamnă a ne judeca pe noi înşine.

Dar primul pas către această trăire, a acestui nivel al realităţii, în mod absolut, este să renunţăm la judecată în mod deliberat, conştient, şi în locul ei să alegem acceptarea. Non-judecata. Este un mod de a privi lumea, lucrurile, şi orice realitate, mai ales interioară. Este nivelul „iertării” despre care vorbeşte creştinismul. Doar că adevărul a fost puţintel deturnat aici, căci „a ierta” înseamnă că cineva a greşit. „Iertarea” creştină este un concept care vine din ego, din presupunerea că există o eroare, că noi am fost „buni” şi alţii au fost „răi”, şi deci pot fi iertaţi. Non-judecata sau acceptarea pleacă de la percepţia fundamentală a jocului conştiinţei, al identificării, şi de la trăirea adevărului interior, că noi nu suntem doar aspectul uman, ci suflete aflate în incarnare, poate inconştiente pentru moment, poate pe deplin prinse în jocul iluziei, dar fiinţe divine în orice caz, care participă la această extraordinară experienţă. Este recunoaşterea propriei divinităţi, a propriului aspect creator de realitate, şi recunoaşterea divinităţii celuilalt, oricunde s-ar afla pe drumul descoperirii de sine. Dramele prin care am trecut noi înşine îşi revelează caracterul iluzoriu, ne dăm seama de felul în care noi ne-am creat propria experienţă, permanent, şi de felul în care ceilalţi îşi crează propriile experienţe. Înţelegem dintr-o dată că nu e nimic şi nimeni care să fie salvat, pentru că pericolul e o iluzie, înţelegem felul în care noi ne-am creat personajele şi cum le-am jucat ca şi cum ar fi fost o realitate ultimă. Perfecţiunea întregului joc şi a întregului dans interior al conştiinţei devine evidentă atunci când practicăm această privire interioară asupra întregii realităţi a fiinţei noastre şi a celorlalţi.

Ce facem cu aspectul uman? Cu ego-ul? Cu mintea?
Timp de mii de ani, exploratorii conştiinţei care am fost, au încercat să anuleze într-un fel sau altul aspectele umane dense – corpul, energiile, emoţiile, să anuleze ego-ul, care reprezintă interfaţa noastră de supravieţuire în dimensiunea orizontală, sau mintea, care este instrumentul fundamental de supravieţuire în densitate. Poate că era nevoie de acest lucru. Dar acum, în acest moment al descoperirii noastre nu mai este nevoie. Dealtfel, ca orice lucru pe care nu-l acceptăm, cu care ne luptăm, el tinde să fie fortificat. Luptaţi împotriva corpului, încercaţi să-l anulaţi prin foame, chinuri, abstinenţă etc şi veţi descoperi foate repede că foamea, absenţa durerii sau sexul vor deveni obsesii. Încercaţă să luptaţi împotriva fricii şi veţi descoperi foarte repede că devine şi mai puternică. O veţi hrăni. Încercaţi să anulaţi gândirea şi veţi descoperi că fluxurile gândurilor devin din ce în ce mai greu controlabile. Pentru că atenţia noastră aduce energie. Energizăm lucrurile la care suntem atenţi. A lupta cu ceva înseamnă a acorda atenţie maximă. Deci, ce e de făcut? În primul rând ACCEPTAREA corpului, a minţii, a ego-ului, a tuturor părţilor noastre, a tuturor creaţiilor noastre. Le acceptăm mai întâi. Nu le mai considerăm nişte obstacole în calea spiritualităţii noastre, căci spiritualitate este tot ceea ce suntem. E primul pas. Nu le mai judecăm, nu le mai respingem. Ba dimpotrivă, le asigurăm, ca pe nişte copii ai noştri, ca pe propriile noastre ceaţii, că vor merge mai departe, cu noi, în expansiunea a tot ceea ce suntem. Asta readuce energii vitale în corp, linişteşte mintea şi ego-ul, dar mai ales, ne face conştienţi de faptul că, deşi sunt părţi din noi, nu ne identificăm cu ele. Vechile abordări încercau să anuleze aceste părţi, în loc să le recunoască şi să opteze pentru non-identificare. Creatorul este, pur şi simplu, mai mare decât creaţia sa. El se află cumva în propria sa creaţie, aşa cum ne aflăm cumva în ego sau în minte, sau în corp, dar suntem mult mai mult decât ele. Este energia noastră acolo, da, dar Noi suntem mult mai mult.
Conjugaţi această acceptare, această non-judecată de sine, cu acceptarea a tot ceea ce se află în „exterior”, oameni, situaţii de viaţă, conjuncturi. Priviţi-le, pur şi simplu, ca pe experienţe ale spiritului, ca pe marele joc de care, acum, sunteţi conştienţi. „Da, dar…” aceasta este mintea. „De ce..?.” Tot mintea. Retrăgându-vă atenţia din spaţiul mental, activitatea acestuia se reduce substanţial. „Bine, dar cum vom funcţiona în această lume?” Corect. Mintea, ego-ul, corpul, sunt absolut necesare pentru a funcţiona aici, în materialitate. De fapt, pentru asta suntem aici. Pentru a experimenta densitatea şi instrumentele densităţii, pentru a trece dincolo de ele şi pentru a ne regăsi adevărata natură în spatele vălului materiei. Şi suntem aproape de acest deziderat, ca umanitate şi ca indivizi. Vor fi momente în care vom avea nevoie de minte, care se pricepe la derularea proiectelor în dimensiunea 3D, şi vor fi momente în care ea, liniştită, cuminte, va aştepta încă o mare expansiune alături de stăpânul castelului. Nu mai trebuie să mai judece întregul univers, are încredere în viziunea, intuiţia, în modurile de cunoaştere ale revelaţiei, se poate odihni uneori sau, marea ei plăcere, îşi poate asuma rolul de bază de date, de înregistrator al tuturor stărilor, trăirilor fiinţei, de a le aduce în dimensiunea încarnată. O nouă dimensiune a minţii este pe cale de a se naşte. Mintea extinsă. O dimensiune care nu a mai exsitat niciodată în istoria Creaţiei.

Ego? Ego-ul este cu adevărat o construcţie a minţii, o speculaţie pură. Natura sa iluzorie este lesne observabilă, căci este formată din identificări: amintiri, gânduri, imagini, concepte, comparaţii, sisteme de credinţă, toate, desigur „ale mele”, deci presupuse ca având o valoare în sine. Este o interfaţă între noi şi „exterior”. O identitate. Ca şi cum, fiind invizibili, ne-am crea o mască pe care ceilalţi s-o privească. Aptitudinile pe care le considerăm bune, potrivite, nobile, etc, le cultivăm, celelalte le ascundem. Este un rezultat al judecăţii pe toate nivelurile. Ce e de făcut cu el? Nimic. Acceptare. E un instrument. Nu existenţa ego-ului este problema, ci identificarea cu el. Singurul lucru de făcut este conştientizarea naturii sale, şi simţirea faptului că nu suntem una cu el, dez-identificarea de el. Ea vine în mod firesc atunci când descoperim celelalte dimensiuni ale fiinţei noastre. Nu e nimic rău în ego. Problemele intervin atunci când credem că noi suntem doar „ego”.
Emoţiile. Am tratat acest subiect mai pe larg în articolul „Iubire vs frică”. Dar atitudinea noastră conştientă faţă de emoţii poate fi aceeaşi. Nu le negăm, nu ne luptăm cu ele. Emoţiile sunt normale. Sunt „ale noastre”. Dacă luptăm cu ele, le amplificăm. Ştiţi deja. Doar le observăm, suntem conştienţi de ele, fără să ne identificăm cu ele. E o chestiune de exerciţiu. Nu înseamnă, în nici un caz, să nu le mai simţim. Ba dimpotrivă, în starea de Prezenţă, suntem conştienţi de toate emoţiile care survin, suntem atenţi, căci dacă nu o facem este prea uşor să devenim una cu ele iar realitatea noastră să devină una a emoţiilor.

Emoţiile sunt reacţii energetice şi corporale faţă de procese de gândire. Ele survin imediat ca urmare a unei judecăţi sau unui proces de gândire. De pildă „ce vor crede despre mine?(mintea) Că sunt slab, că nu am valoare. (judecată)” Apare emoţia, frica: „mă vor respinge”. Puteţi continua la nesfârşit cu identificarea de lanţuri gândire-emoţie. Dar apariţia unei emoţii, „pozitive” sau „negative” este un semnal în sine despre un proces de gândire. Poate fi folosit foarte bine ca alarmă că aţi stat prea mult în spaţiul mental. Că e timpul să vă întoarceţi acasă, în Prezenţă.

Deasemeni emoţiile, ca multe alte stări ale energiei interioare, sunt inductive. Veţi simţi întotdeauna emoţiile altora, ca pe propriile voastre emoţii. Un câmp emoţional în care intraţi sau la care vă racordaţi reprezintă o ispită foarte mare. Aceea de a gândi: „eu sunt furios, mie mi-e frică”,etc. Exerciţiile de atenţie, de conştientizare, de Prezenţă vă vor face să ştiţi întotdeauna dacă o anumită emoţie vă aparţine sau nu. Dar, indiferent dacă vă aparţine sau nu, important este că emoţiile sunt doar energii modulate într-un anumit fel. Respiraţia conştientă este calea cea mai rapidă şi cea mai uşoară de a drena şi transforma orice emoţie în energie neutră, nemodulată. Atenţia la emoţiile pe care le simţim este deasemeni un instrument nepreţuit atunci când relaţionăm cu alţii. Dacă suntem focusaţi pe interiorul nostru, atunci pur şi simplu vom simţi stările celuilalt, emoţiile lui, fără a ne identifica cu ele. Doar le lăsăm să treacă. Important este că le putem percepe. Simţi.

Şi mai e ceva. Emoţiile nu sunt sentimente. Nu ne împiedicăm în semantică, dar emoţia este cum am spus, urmarea energetică a unui proces de gândire personal sau pe care-l simţim de la alţii, iar un sentiment este cu totul altceva. Vine de la a simţi. A simţi o realitate, un om, o poveste, o situaţie. Este cel mai spectaculos instrument de cunoaştere, de adevărată cunoaştere, nu prin intermediul minţii, ci prin simţire, instantaneu şi complet. Are legătură cu revelaţia, cu cunoaşterea prin revelaţie, cu intuiţia profundă. Este un subiect în sine pe care îl vom dezvolta în alt loc. Pentru acum, doar faptul că a fi atenţi, prezenţi în corpul nostru, a simţi totul fără a judeca nimic, aceasta este esenţa căii Maestrului Interior. Întregul „exterior” poate fi simţit, complet în „interior”, pentru că nu există de fapt graniţe. Simţim totul, doar că unele dintre lucrurile pe care le simţim, le negăm, le anulăm, le considerăm „în afară”. Sau pur şi simplu nu le luăm în seamă.
Corpul. Este fundamental pentru exploratorii conştiinţei în această fază în care se află umanitatea. Ceea ce a reprezentat cândva monumentul separării de marele rest, de spirit, de sufletul nostru, acum reprezintă singura poartă, singura cale posibilă. Devine monumentul marii unificări, a marii întoarceri Acasă, în noi înşine, devine punctul fierbinte al transformării. Nu vom merge undeva, în ceruri, după sufletul nostru, căci el se află deja aici, cu noi, aşteptand să fie cunoscut şi recunoscut în realitatea materială, în densitate. Iar conexiunea noastră cu densitatea este corpul însuşi.

Întoarcerea permanentă la corp, prin respiraţie conştientă, în momentul prezent, în acum, aceasta este poarta. Întoarcerea în a simţi în corp. Aceasta ne scoate instantaneu din minte şi ne deschide porţile percepţiei, cum ar spune Aldous Huxley. Nu-l negăm, nu-l considerăm o barieră, nu ne luptăm cu el, ba dimpotrivă, îl tratăm ca pe aliatul în această explorare, ca pe biletul nostru pentru conştienţă. Îl preţuim şi îi mulţumim, oricum ar fi, avem încredere în el, căci are capacitatea uluitoare de auto-echilibrare în orice situaţie. Este propria noastră creaţie şi doreşte si fie acceptată, văzută, în orice caz să fie nu ignorată. Când suntem în minte, în trecut, viitor sau speculaţie, în judecată, nu suntem în corp. Nu ne locuim corpul. Fluxurile energiei vitale sunt slabe şi nelocuirea corpului este primul pas către boală fizică. Nu vă judecaţi corpul, indiferent în ce stare ar fi. Noi suntem aceia care, la un nivel conştient sau nu, am creat această realitate pentru motive foarte puternice. Sunt foarte multe lucruri de spus despre nivelurile de creaţie a realităţii, dar pentru moment, e suficient atât. Corpul este poarta. Fără el nu se poate, căci am exclude o parte din Întregul care suntem.

Iubirea
Acolo unde există judecată, nu există iubire. Există doar minte, evaluare, bine-rău. Este o realitate liniară. De aceea afirmaţia „dumnezeu este iubire” şi „dumnezeu judecă” este o aberaţie. Judecata nu este decât un instrument uman, instrumentul unui aspect al nostru. Iubirea exclude judecata, căci iubirea este în primul rând ACCEPTARE a oricărui lucru, a oricui, fără a judeca. Este conexiune, nu separare. Unificare, nu dihotomie.

Primul pas este acceptarea de sine, non-judecata de sine şi onorarea tuturor aspectelor noastre, oricare ar fi ele, aşa cum sunt. Asta nu înseamnă identificare cu ele. Înseamnă doar non-excludere. Căci dacă ne vom judeca pe noi înşine, cu siguranţă îi judecăm pe alţii. La nivelul inimii, avem această opţiune, de a alege între judecată şi acceptare. De a alege între instrumentul aspectului nostru uman, parţial, incomplet, şi acela al părţii divine din noi. Sufletul nostru nu judecă, nu are nevoie e asta, căci el ştie că întreaga realitate încarnată este una parţială, a rolurilor temporare, şi nu o realitate ultimă. În realitatea ultimă, completă, judecata este inutilă.

Orice poziţionare, despre orice, este rezultatul unei judecăţi. Iubirea – iubirea mistică, Agape – pleacă de la acceptare, de la a onora experienţa oricărei fiinţe, aşa cum este ea, în orice punct al experienţei sale s-ar afla. Asta înseamnă să nu încerci să schimbi acea fiinţă, să nu încerci să o salvezi, să nu încerci să o dăscăleşti, „aşa e mai bine!” etc. Doar să o accepţi aşa cum este, în deplin respect pentru ceea ce este în acel moment al evoluţiei sale. Aceasta este compasiunea. A simţi drama cuiva, a fi simţi la unison cu acela, şi a cunoaşte în mod direct realitatea aşa cum o trăieşte el, fără a încerca să o schimbi în vreun fel. Este semnul Adevărului, al cunoaşterii realităţii majore, care impregnează realitatea umană. Nu înseamnă „milă”. Mila este non-respect faţă de experienţa celuilalt, şi este o poziţionare superioară venită din ego. Cuvântul mai potrivit ar fi respectul, onorarea deplină, acceptarea deplină a experienţei în care se află celălalt. V-aţi dori, atunci când sunteţi într-o experienţă dificilă, atunci când o împtăşiţi cuiva, acesta să vă spună „mi-e milă de tine”? Nu aţi dori doar să vă asculte, fără să vă căineze, fără să vă dea sfaturi? Doar să stea împreună cu voi, să „compasioneze”? Acelaşi lucru îl doresc aspectele noastre, creaţiile noastre, aceia care am fost la un moment dat, jucând unul dintre rolurile noastre. Nu vor milă, nu vor sfaturi, nu soluţii şi nici salvare. Vor doar să fie ascultate, în deplină acceptare şi non-judecată. Este cel mai mare lucru pe care îl putem face pentru noi înşine. Să ne acceptăm pe noi înşine, cu tot ce înseamnă asta, fără milă, fără judecată. Apoi vom putea să facem acest lucru pentru oricine.

„Vai, dar cum, să nu încercăm să-l salvăm atunci când are nevoie?” Când vine această întrebare întrebaţi-vă mai bine a cui este acea nevoie de a salva? A salvatorului sau a celui care se presupune că are nevoie de ajutor? Ce rol jucăm atunci când suntem „salvatorul” şi de ce avem nevoie de el? Ne simţim mai bine în rol de salvator? La fel, ce ne aduce rolul atunci când jucăm „victima”? Descoperiţi repede că sunt doar poziţionări, identificări, dualitate. Nu există victime sau salvatori la nivelul Sufletului. Sunt doar roluri pe care le experimentăm în dualitate. Dar la nivelul Adevărului, fiecare din noi este Creatorul genial al propriei realităţi. Din nou, acesta este alt subiect. Important aici este faptul că înainte de a „dărui iubire”, înainte de a „salva”, înainte de orice acţiune, e nevoie de acceptare şi de non-judecata celuilalt în orice situaţie s-ar afla. E primul pas către adevărata iubire. Şi primul pas către faimoasa, dar atât de puţin trăita „deschidere a inimii”.

Ce urmează după această deschidere? După această opţiune de a nu judeca?
Întreaga realitate trăită se transformă miraculos. Dispare orice frică de pildă, căci frica vine doar din identificări, din excludere a ceva din noi înşine sau din „exterior”, şi din judecată. Opusul fricii este iubirea. (vezi „Iubire versus Frică”)Fără nici o frică, deschiderea este totală. Şi invers, deschiderea totală nu cunoaşte frică, căci recunoaşte în tot propria sa creaţie. Pe Sine. Acceptând tot acest Sine, deschizându-se faţă de toate aspectele, nu există respingere şi deci nici frică de ceva. Este starea lui Unu, a unităţii. Este radianţa, luminozitatea şi bucuria intrinsecă a existenţei în sine. Descoperirea fabuloasă că acolo unde am crezut că e dumnezeu, sus, este „nada, nada, nada!” cum ar spune sf Ioan al Crucii, nimic. Un nimic ce cuprinde totul. Noi înşine, cei care suntem, compleţi, perfecţi, în drumul nostru către auto-descoperire.

Nu e nevoie să murim, să plecăm, să facem nimic pentru a avea această trăire, cum nu e nevoie să facem nici după. Nu e nevoie să respirăm lumină prin porii pielii, nici să părem nişte sfinţi, nu e nevoie să ne târâm în mocirlă, să ne umilim, să flămânzim, nu e nevoie să ne prefacem modeşti, nu e nevoie să umblăm în zdrenţe, acestea sunt doar clişee ale unor timpuri trecute, în care dumnezeu şi propriul nostru suflet locuiau „în cer”, iar abandonul asepctului uman părea un semn al legăturii cu un dumnezeu îndepărtat. Ba dimpotrivă, această uluitoare descoperire de sine aduce încredere absolută, bucurie imensă, eliberare. Nu ne mai raportăm la „exterior”, căci noi suntem stăpânii propriei noastre realităţi. Suntem autentici şi oneşti, pentru că nu mai depindem de părerile şi de judecăţile celorlalţi. Nu mai cerşim iubire, respect, atenţie, căci ni le dăm singuri, iar restul vine de la sine. Nu mai facem trocuri cu rolurile noastre, căci suntem conştienţi de marele actor, Sufletul nostru. Eliberaţi de propriile noastre judecăţi, suntem liberi faţă de judecăţile celorlalţi şi nu ne mai hrănim din rolurile pe care le-am jucat atâta timp, fie ele de victimă sau călău, de înţelept, nebun, salvator sau orice altceva. Nu mai suntem cavalerii dreptăţii, căci trăim în înţelegera profundă a Existenţei care doar este. Sinele care se experimentează pe sine. Asta nu înseamnă că vom avea vreun zâmbet angelic pe faţă tot timpul, nu înseamnă că vom fi paraleli cu realitatea umană, dezlipiţi de ea sau scufundaţi în viziuni cu îngeri pufoşi, nu înseamnă că ne vom hăni cu lumină. Nu înseamnă că nu vom mai putea funcţiona în realitatea umană, ci că vom funcţiona la alt nivel. Mai curând în simţire, decât în minte, mai curand în acceptare decât în judecată.

Nu înseamnă că nu vom mai cădea niciodată în identificarea cu mintea, cu ego-ul, cu corpul, nu înseamnă că vom face minuni şi vom merge pe apă, nu înseamnă că vom face vindecări instantanee şi vom putea da răspunsuri la toate întrebările. Înseamnă doar că suntem nişte îngeri care şi-au asumat pe deplin experienţa umanităţii, a încorporării, care au reuşit să unifice dimensiunea lor divină, cu cea a densităţii. Nu există un prag al „iluminării”, ci un proces enorm, la scala întregii conştiinţe, în plină desfăşurare. Sunt mii şi mii de oameni care trec prin acesta, poate milioane, şi întreaga umanitate în ansamblu trece prin asta. Există şi vor exista fluctuaţii de neînţeles pentru minte, care vrea ca lucrurile să fie clare şi logice. „De-aici până aici e espectul uman, de-aici până colo este procesul, aici începe iluminarea”. Îngerii încarnaţi care devin conştienţi de ei înşişi sunt precum copiii care învaţă să meargă. Uneori cădem, ne ridicăm şi iar cădem, trăim revelaţii şi apoi pare că le pierdem şi când ne aşteptăm mai puţin, urmează o nouă revelaţie. Încetul cu încetul încorporăm niveluri ale realităţii la care nici nu am visat, nici nu am crezut că sunt posibile dar apoi urmează o zguduitură care ne aruncă în cea mai neagră criză „umană”. Încetul cu încetul însă, crizele sunt din ce în ce mai rare, noua realitate se instalează din ce în ce mai ferm şi mai stabil, trăirile multidimensionale tind să se încorporeze direct în realitatea ordinară şi învăţăm să trăim cu ele, să le facem parte din ceea ce suntem permanent. Nu devenim nişte sfinţi, ci nişte oameni conştienţi de propria lor diviniate.

horia ţurcanu

Sursa : http://www.calatoriainimii.net/2011/01/poarta-sacra-a-inimii-judecata-sau-acceptare/